„Birdman” – ceea ce înţeleg eu prin film

Tudor Călin Zarojanu

19 January 2015

Tudor ZarojanuÎnainte de toate, un film – ca şi un text literar – trebuie să fie construit pe o idee puternică, relevantă. Nu neapărat originală. Originalitatea nu trebuie să fie un scop în sine şi, de altfel, e aproape imposibil de atins în ceea ce priveşte conţinutul (la formă mai sunt speranţe!). Cineva a inventariat, mai de mult, 12 subiecte care acoperă toată istoria literaturii. Probabil că e adevărat, poate s-ar putea reduce la şi mai puţine.

Axul central al filmului „Birdman” este o problemă câtuşi de puţin originală: chinurile creaţiei – actoriceşti şi regizorale, în acest caz. „Ah! Atuncea ţi se pare că pe cap îţi cade cerul! / Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?”, depune mărturile Mihai Eminescu pentru literatură. Nu mult diferit stau lucrurile în arta spectacolului teatral. E drept, nu cuvinte cauţi, că le-a scris altcineva, dar căutarea gesturilor celor mai potrivite, a mimicii, a expresiei corporale – plus costume, scenografie şi toate celelalte elemente aparent secundare – este la fel de febrilă şi rareori auto-satisfăcătoare.

birdman-still_conversation

Mai ales atunci când – prima diferenţă specifică în „Birdman” – te-ai afirmat într-un trecut destul de îndepărtat ca interpret al unui rol de erou din desenele animate, iar acum încerci să faci o triplă  trecere, dinspre film spre teatru, dinspre actorie spre actorie+regie şi mai ales dinspre comercial spre profund; mai ales când – a doua – în capul tău există un al doilea „eu”, care insistă că trebuie să redevii ce-ai fost, ba încă mai mult decât atât…; mai ales când – a treia şi cea mai spectaculoasă – rolul de supererou ţi-a conferit superputeri despre care nu ţi-e prea clar dacă sunt reale sau imaginare…

Vă daţi seama că pentru a putea juca aşa ceva e nevoie de un mare actor. Ei, bine, în acest film Michael Keaton – creditat până acum, de către mine, cu performanţe aşa şi-aşa, în filme aşa şi-aşa – este un mare actor! Vârsta, machiajul şi factura partiturii îl fac să semene uimitor de mult – fizic şi ca joc – cu Gene Hackman şi îndrăznesc să spun că se apropie simţitor de el şi ca valoare!

Bun. Dincolo de toate astea, de ce zic că „Birdman” este ceea ce înţeleg eu prin film. O să-ncerc o enumerare laconică, evitând să povestesc sau să deconspir ceva, pentru că nu fac asta niciodată. Socotesc că o cronică de film trebuie să-ţi ofere argumente generice pentru a-l vedea, fără să-ţi răpească plăcerea de a-l descoperi singur. La fel şi cu cartea.

1. Unitatea de timp, de loc şi de acţiune, pe care le voi preţui întotdeauna.

2. Economia de mijloace – idem. Cu excepţia câtorva scene cu un foarte clar şi foarte justificat rol de contrapondere şi de întregire a tabloului interior al personajului principal, totul e sugerat, sublimat, neostentativ, ne-şarjat.

3. O excepţională mişcare a camerei! Tot filmul e făcut „din mână”, dar în aşa fel încât – spre deosebire de majoritatea producţiilor similare – nu e vizual obositor. Pur şi simplu te simţi acolo, eşti parte din acţiune şi din atmosferă! E locul să spun că într-un film adevărat camera este esenţială, ca şi montajul. Comparaţia îmi e foarte la îndemână: „Boyhood” puteam să-l filmez şi eu.

4. Felul în care este slujită ideea filmului – de către actori, scenariu, regie, cameră, montaj, muzică (genială! – un jazz în surdină, ici-colo). Practic, nu vezi şi nu auzi nimic care să nu facă parte din încercările de răspuns la întrebările: Cine sunt eu de fapt? Care e rolul meu adevărat? Destinul? Cu ce sau cu cine mă lupt ca să-mi împlinesc acest destin? etc.

5. Minunata prezentare din interior al legendarei lumi a teatrului de pe Broadway, a teatrului în general, a relaţiei dintre teatru şi film, a relaţiei dintre scenariu+regie şi improvizaţie, a relaţiei dintre actor şi rol, dintre lumea reală şi cea a scenei, afirmând explicit că pe scenă poţi realiza şi ţi se pot întâmpla lucruri imposibile în viaţa privată!

Dacă am de făcut totuşi şi reproşuri? Da, două.

Există o scenă – importantă, de altfel – care se petrece, fără grabă, mult timp după ce protagonistul a fost anunţat în cabină că trebuie să intre în scenă (piesa fiind în desfăşurare, şi anume la premieră, după multe obstacole, tensiuni etc.), ba chiar după al doilea apel, deja disperat. E un derapaj de scenariu care deranjează, mai ales că era foarte simplu de evitat: pur şi simplu chemarea în scenă putea veni mai târziu, când discuţia din cabină era pe sfârşite.

Mai importantă însă e dezamăgirea pe care mi-a produs-o dublul final, redundant. Terminat cu cinci minute mai devreme, filmul ar fi fost perfect rotund. O să-l vedeţi şi o să-mi daţi sau nu dreptate.

Oricum, chiar şi-aşa, „Birdman” este mult peste media filmelor noi văzute de mine în ultimii ani, într-un ipotetic Top 10 al anilor 2000 şi poate chiar în Top 25 All Time.

Birdman-movie-pic3

PS: Pentru cinefilii „înrăiţi”, frământările protagonistului pe tema „Ce-am făcut eu cu viaţa mea?” – dar şi unele elemente de atmosferă şi de scenariu – mi-au amintit repede de Mihail Vasilievici Platonov din „Piesă neterminată…” Bântuielile din culisele de penumbră (la propriu şi la figurat!) ale teatrului inspiră cam aceleaşi senzaţii şi sentimente precum galopul nocturn al lui Alexander Kaliaghin pe coridoarele conacului, într-o teribilă criză de personalitate, înainte de-a alerga să se înece într-o baltă până la genunchi…



Citiţi şi

Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc  – cei mai buni prieteni în filmul „Octav”

Vin în București, vreau să te văd

Ca să scap de dragoste, ţi-o las ţie şi mă însor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,038 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro