Bucuria de a fi mamă

Carmen Ghercă

16 April 2013

Sunt mamă… mama a doi băieți minunați de care sunt mândră și care îmi împlinesc, cu adevărat, viața.

Și ce poate fi mai minunat, mai înălțător decât această bucurie pe care o simt de fiecare dată când îmi privesc copiii, când îi imbrățișez, când dorm cu năsucurile fremătând de imaginile din visele lor curate?

Iar astăzi, simt această bucurie crescând odată cu ei fiindcă astăzi este ziua lui Paul, fiul cel mic, care – cum zboară timpul! – împlinește 9 ani.

9 ani de când ne luminează clipele, 9 ani în care am tremurat așteptându-i primele cuvinte, prima zi de grădiniță, prima zi de școală, primele note în carnetul de elev sau primul concurs de gimnastică.

9 ani de când Robert , primul nostru copil, are un frate care să-i rămână alături mereu, mai ales atunci cand noi vom pleca în veșnicie.

Sunt ani în care golul din viața unei familii în care era un singur copil, un copil special, altfel decât ceilalți, s-a acoperit, încetul cu încetul, de sentimentele trezite de un suflet primit în dar ce a adus cu el iubire, speranță, puterea de a merge mai departe, dăruindu-mi bucuria de a auzi cuvântul „mama”, de a-i răspunde la întrebări, de a-mi asculta copilul recitând sau cântând la serbările de la grădiniță și, mai apoi, de la școală, de a-i aplauda evoluția pe scenă.

Știu ca toate aceste sentimente sunt firești și sunt trăite de fiecare mamă, însă, pentru mine, acum 9 ani, păreau atât de departe, practic de neatins, căci încă mă luptam cu mentalitatea celor din jur care vedeau în copilul meu special o persoană pe care nu o puteau accepta, care nu merita să fie printre ei, ci undeva, departe de această lume în care toți trebuie să fim perfecți.

Paul s-a nascut din dorinta de a trăi și altfel ca mamă, de a simți toate acele bucurii pe care Robert nu mi le putea oferi, de a completa cu speranță toate visele pierdute și neîmplinite prin Robert, de a alunga spaimele care mă bântuiau zi de zi cu gândul la un viitor necunoscut.

Nu a fost ușor sa luăm hotărârea de a mai avea un copil, mai ales că nimeni nu ne putea asigura că acesta va fi bine, dar am hotărât ,cu credință și cu iubire, să-i dăm viață.

Și așa, acum 9 ani, într-o zi de aprilie, a venit pe lume Paul, fratele lui Robert, un copil ca o zi luminoasă de primăvară, un curcubeu plin de culoare, care, prin zâmbetul lui, alungă orice nor și prin glasul său sparge tăcerea în mii de cioburi de sunete cristaline oglindite în ochișorii șăgalnici.

La mulți ani, dragul meu copil! Să crești mare, să fii sănătos și să ai noroc în viață… Să fii mereu lângă Robert, ajutându-l să treacă cu bine prin lumea noastră cu bucuria lui nevinovată și dorința lui pură de a trăi fiecare zi a vieții sale.

Să trăiești frumos și să nu renunți, niciodată, la a fi așa cum ești tu cu adevărat.

Te iubesc!

Mami



Citiţi şi

Femeile bune trebuie luate de lângă idioții care nu le merită

Nu te pune cu o femeie înșelată

Sunt babă, rezist!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,498 views

Your tuppence

  1. Men can do it, dar nu vor | Catchy / 22 May 2013 18:03

    […] care doar confirmă regula. Iar motivul pentru care a decis să împartă îndatoririle casnice cu soția a fost diagnosticul de tumoare cerebrală incurabilă și sfatul medicilor de a petrece cât mult […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. mihaela melinte / 17 April 2013 16:46

    In aceasta viata ati intampinat grele incercari, insa va admir pentru puterea de a vedea partea frumoasa a lor. Robert v-a ales, Paul v-a ales pentru ca langa dumneavoastra vor reusi sa afle cine sunt cu adevarat, le veti insufla puterea de a lupta, curajul si intelepciunea de a alege intotdeauna calea inimii…..pentru ca asa sunteti si dumneavoastra. Sunt doi baietei norocosi alaturi de o mamica fericita!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
    • Carmen Gherca / 18 April 2013 8:27

      Multumesc mult Mihaela pentru cuvintele tale frumoase. Intr-adevar sunt o mamica fericita si am doi baieti minunati!

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
  3. Daniela / 16 April 2013 14:22

    Ca de fiecare data,imi regasesc bucuria de a fi mama in fiecare cuvant al tau,Carmen!
    Ii doresc lui Paul tot ce-i mai bun in lumea asta!Sa fiti cu totii fericiti!La multi ani!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  4. Carmen Gherca / 16 April 2013 11:30

    Karina… nici nu ma gandesc ca Paul sa fie responsabil de ingrijirea fratelui sau si de aceea noi, parintii sai, luptam foarte mult ca Robert sa fie in siguranta, undeva, cand noi nu vom mai fi. Este vorba despre faptul ca Robert va avea un frate atunci si nu va fi singur pe lume. Iar cei care nu au frati, sanatosi fiind, cred ca inteleg despre ce vorbesc.
    Nu a fost usor sa ne hotaram sa facem un al doilea copil dar hotararea nu a fost influentata de dorinta de a face un copil casa sa aiba grija de noi si de Robert ci de ceea ce am arata in articolul de mai sus, de cu totul alte sentimente.
    Imi pare rau ca randurile prin care am vrut de fapt sa-i multumesc lui Paul ca exista in viata mea, au fost percepute de tine, astfel.

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  5. Ana Barton / 16 April 2013 11:20

    Carmen,

    Cu o mamă ca tine, Robert va învăţa să simtă lumea asta fără frică şi s-o accepte. Noi, ceilalţi, o acceptăm fără să ştim că facem asta şi ne mirăm de amprentele ei brutale. El nu vrea şi bine face. Noi ne credem normali. Ca să supravieţuim şi zilei de azi, nu de alta. 🙂

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
    • Carmen Gherca / 16 April 2013 11:33

      Multumesc Ana, asa este noi ne credem normali, insa cine poate defini normalitatea care este de fapt un catalog de reguli impuse de o societate care te da deoparte atunci cand iesi din tipare…

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
  6. Karina / 16 April 2013 11:18

    De ce sa cada pe umerii lui Paul, un copil de 9 ani care are o viata inainte de care sa se bucure si pe care s-o traiasca asa cum stie el mai bine, ingrijirea fratelui bolnav?

    “9 ani de când Robert , primul nostru copil, are un frate care să-i rămână alături mereu, mai ales atunci cand noi vom pleca în veșnicie.” Asta mi se pare nu doar o mentalitate egoista dar si foarte paguboasa. E responsabilitatea parintilor sa aiba grija si de Robert, dar nu e in niciun chip responsabilitatea lui Paul, orice si oricand se va intampla cu parintii.

    Nu e cu nimic diferit de modul acela de a gandi: “hai sa facem un copil sa aiba cine sa aiba grija de noi la batranete”.

    La multi ani, Paul! Sa fii sanatos si fericit, cu cat mai putine griji si cat mai tarziu in viata!

    Thumb up 0 Thumb down 2
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro