Ca ieri am avut 30 de ani

Catchy

26 July 2016

Femeia, în drumul ce i-a fost dat, tocmai a călcat victorioasă peste adolescență, zdrobind-o pentru totdeauna. A sărit peste 30 de praguri alergând ba în linie, ba în cerc, ba cu rost, ba fără rost, până când, iată, acum este angajată la o firmă privată, e căsătorită, are perspective mari… dar, culmea, s-a întâlnit cu femeia matură, realizată și independentă de care se temea cel mai mult. Femeile! Cum să încapă într-un spațiu finit fără să-și scoată din sticluțele ambalate cu grijă și frumos colorate câteva picături de venin?

Le privesc cu uimire și neputință, întrebându-mă cum e posibil ca ele să fi străpuns timpul și să iasă la atac. Mă observă și se iau de mine. Na, că m-au prins pe picior greșit!

A.W. Gale

©A.W. Gale

Mintea  mă tot bombăne că sunt bătrână și că, în curând, patronul va prefera o salariată mai tânără și mai drăguță.

Mă privesc în oglindă: azi nu am riduri, am o greutate normală, sunt îngrijită, am părul lung și frumos, ochii mari, luminoși, sunt machiată, port hăinuțe frumoase, deci sunt bine, îmi spun zâmbindu-i oglinzii cu superioritatea femeii sigure de ea. Femeia la 30 de ani e Femeie! După mai multe săgeți ce i-au străpuns inima zburdalnică în jocul de-a îndrăgosteala, a învățat cam tot despre iubire, relații, sex, căsătorie… Știe cum să se pună în valoare, cum să cucerească sau să-și exprime disprețul față de vreun nătărău care-și lasă ochii băloși să-i cadă pe formele ei voluptuoase. Mai mult, ea știe ce vrea de la viață, are de pus cărămizi la cariera începută, deja.

Jigodia de minte nu se lasă. Îi văd ghearele ascuțite, încovoiate și gata de atac întocmai ca ale unui tigru care-și adulmecă prada speriată și neputincioasă.

– Da, azi ești, dar mâine? Nu vezi că patronii sunt tineri și că peste tot apar ca din senin fete cu fustele scurte și cu picioarele alea lungi până în gât? Cât o să mai reziști? Și-apoi, tu n-ai nici farmec, nu vorbești mult, nu spui bancuri fără perdea, nu râzi cu gura până la urechi… n-ai nimic interesant pe lângă profesie. Și, dacă ai citit o căruță de cărți sau ai fost la concerte simfonice și expoziții de pictură, ce? Pe cine interesează, la ce folosesc astea, că… doar, astea nu aduc bani, nu dezvoltă afaceri, iar când te prezinți cuiva, nu-i spui ce știi sau ce simți, ci te prezinți cu cât ai. În fond, cine ești tu, ce avere ai, ce relații ai?

– Ia mai taci! Te crezi deșteaptă? Să înțeleg că tot ce însemn, ți se datorează?! Și, chiar dacă ar fi așa, ce, nu sunt oameni care apreciază inteligența, bunul simț sau loialitatea? Eu sunt eu!

– Aiurea! De ce scâncești, dară? Uite, colțurile gurii ți-au căzut, ochii tăi sunt chinuiți de o lacrimă amară, mai degrabă otrăvită și… uite, ai deja două riduri la colțul ochilor. Te-ai chircit, nu mai stai dreaptă. Ești urâtă, ești bătrână, ești urâtă, ești bătrână! Sâc!

Întocmai unei plante ucigașe din filmele SF, otrava mă pătrunde și se strecoară cu iuțimea unui laser în tot corpul. Sunt o nimeni! Bătrână, urâtă și fără speranță. Am trăit 30 de ani fără să fi realizat ceva, măcar. N-am vilă, n-am o mașină 4×4, n-am un soț ministru sau cu o afacere de aia în care-ți trebuie sânge în instalație, cum se spune. Sunt terminată.

Zdrooong!

– Acum ești mulțumită? Am devenit și rea. Urăsc! Urăsc pe toată lumea, urăsc picioarele lungi și râsul zgomotos, urăsc tinerii înlănțuiți într-un sărut, urăsc mașinile și… și… și te urăsc, mai ales, pe tine.

De după colț apare Mila. Da, ea vine încetișor, târâș,precum șarpele galben. Te încolăcește cu pielea lui rece și alunecoasă până te sugrumă. Nu mai ai aer, nu mai ai nervi, nu mai ai viitor. Trebuia să mă fi născut mai târziu și cu o frumusețe răpitoare, să mă fi măritat cu un fotbalist, ceva… Lacrimile își fac cărări pe obrazul meu fierbinte și fin. Șarpele mă sufocă. Cu gesturi calme și sigure îl desprind, îl pup pe bot și… ssss peste balcon. Habar n-am ce căuta aici. Niciodată nu mi-au plăcut șerpii.

Timpul, parcă întors pe dos și răsucit de mii de ori pentru un răgaz de odihnă, a zburat totuși. Acum, părul meu șaten și lung e scurt și aproape de culoarea zăpezii peste care au trecut vânturi năpraznice, iar noroiul trecătorilor inevitabili l-au murdărit. Dar…, acum vorbesc cu inima! Ea nu minte și nu judecă. Doar simte. Iar când îmi vorbește, mă alintă, mă încurajează și mă laudă:

– Vezi, lucrurile și vârsta nu sunt totul! Tu ești tânără, deșteaptă, frumoasă și mai presus de toate, știi să iubești, știi să ierți și să te bucuri de orice fleac. Privește oamenii de vârsta ta! Ce vezi?

– Văd oameni cărunți, burtoși, cu mersul greoi, cu nepoți sau fără, mândri de ei și de copiii lor… Sunt niște domni și doamne. Desigur sunt realizați, împliniți. Îi respect. Cândva voi fi ca ei…

– Heeei! Ce tot spui acolo? Ești de vârsta lor! Gata, nu-i mai privi cu ochii tinerei de altădată! Sunt generații în urma ta care privesc spre tine în felul ăsta.

–  Haaa-ha, ce-mi place! N-am de ce s-o iau în seamă, iar ea știe foarte bine: eu sunt tot un copil! Mă zbengui și râd cu poftă, văd fiecare floare pe lîngă care pașii mă plimbă, am întâlniri de taină cu primăvara și toamna, mă bat cu albul rece al iernii și… am proiecte mari. M-am obișnuit chiar și cu gândul că pe mama o caut, deseori, printre stele.

–  Zici?!

Șterg oglinda foarte bine, îmi privesc chipul, dar… nu-i pot desluși trăsăturile în profunzime.

Am nevoie de ochelari. Și ce?

Guest post by Grațiela Țurțu

Și tu poți scrie pe Catchy!  :)   Trimite-ne textul pe office@catchy.ro. 



Citiţi şi

Mi-ai promis

Copilul care a refuzat să crească

Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,101 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro