Ca să nu plângi mai târziu

Dana Carastoian

30 December 2014

Dana CarastoianÎmi aduc aminte că purtam o căciulă de două ori cât capul meu şi alergam prin curte împreună cu bunica după un motan gras, care după un timp a dispărut, făcut una cu asfaltul străzii pe care mă îndreptam habarnistă către prima mea operație. Pe acelaşi drum goneam 10 ani mai târziu cu paltonul îmbrăcat anapoda și părul ud de lacrimi către capela unde se afla bunica mea și n-am crezut că o să apuc vreodată momentul în care să nu vreau să mă ridic dintr-o grămadă de noroi.

Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri când în liceu vroiam să mă fac una cu banca de durere ca să nu fiu nimic altceva decât un vers scrijelit cu un pix de un elev sictirit de romanele româneşti – nimeni nu dă doi bani nici pe prima şi nici pe ultima noapte de orice, pentru că zilele sunt cele cărora trebuie să le facem faţă. La fel ca acea zi în a cărei dimineaţă mă îndreptam cu capul în jos către facultate, cu privirile altora înfipte fix în ceafa mea – dacă unii ar fi hiene, săbiile samurailor ar fi nimic pe langa râsetele lor.

O să fie toată lumea mea albă în curând şi plină de dilema cremului piersică sau a rozului trandafiriu, apoi o să devină încet încet o spirală firavă în jurul unei bucăţi de suflet rupt din mine. Mi se vor păta mâinile şi părul îmi va albi puţin câte puţin şi voi da şi eu aceleaşi răspunsuri pe care mi le dădea mie mama atunci când o întrebam de ce nu îşi face manichiura mai des. O să-mi aplaud copilul atunci când o să-i suprind privirea printre florile din coroniţă şi o să mi se taie picioarele într-o seară în care mă va lăsa grăbit la casa mea, în drum fiind spre familia sa. Ăla va fi momentul în care o să mă întreb dacă am păşit în viaţă pe drumurile pe care le-am admirat mereu în zare sau dacă mi-au tremurat genunchii pe unele poteci pe care le-am acceptat pentru că păreau mai scurte şi mai sigure.

drumuri

Nu ştiu dacă în zorii zilei de mâine mă reflect eu, cu toate razele mele și norii grei, și mi-e teamă că o să mă apuce seara și n-o să pot nici măcar să mă fac una cu întunericul – atunci să mai văd eu dacă o să mai sfidez noaptea ca altă dată. Habar nu am dacă apoi o să mă trezesc din nou și o să fiu personajul pe care păpușa mea de cauciuc îl interpreta pe preșul din grădina blocului. Știu doar că dacă nu aleg acum acel ceva care să îmi facă ochii căprui să licăre a poezie și basm, o să sfârșesc la final de poveste fără șaua pe care să încalec fericită. Și să vezi atunci jale dacă o sa simt că deznodământul meu n-a fost nimic mai mult decât punctul unui traseu în care am tras pentru confortul picioarelor mele, și nu al inimii din piept, pentru că ea n-a avut gura ca să urle şi eu n-am avut urechi să aud.



Citiţi şi

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Femeia cu ochii verzi

Să mă ierți…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,669 views

Your tuppence

  1. Dana Carastoian / 31 December 2014 0:06

    Saru’mana tare! Cald va fi mereu, promit! 🙂

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. laura brinzoi-nuta / 30 December 2014 20:17

    scrii atat de cald si de lin! cuvintele bine asezate in pagina se aseaza bine si-n suflet!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro