Când Cenușăreasa-cititoare de Heidegger ia masa cu oamenii de știință

Roxana Dumitrache

22 November 2012

Am prostul obicei de a minuti și clipi des. Adică, de a trăi minutele și clipele ca în dictonul  latin care ne învață să ne bucurăm de clipă și care e repetat maniacal de toți  cei care i-au imputat minunatei limbi vina de a fi moartă. Omorând-o și ei, la rândul lor. Ca în legea karmică, un obicei iremediabil prost, precum o karma, vine la pachet cu un altul, la fel de prost și anume: logoreea mea. Doar școala românească a încercat să o trimită la colț. Cu mâinile la spate, se înțelege, dar fără vreo izbândă  disciplinară. Ei bine, se ia un astfel de personaj încercat de două obiceiuri proaste, se îmbracă într-o rochie de designer sadic, i se mai chinuie și părul ca să arate mai anarhic decât după o noapte de somn tumultuos și se trimite la o recepție prilejuită de  decernarea premiilor pentru… inventică.

A fost o seară  minunată, am avut parte de cele mai  spumoase rendez-vous-uri intelectuale și nici nu a trebuit să folosesc cuvântul “epistemologic” decât o singură dată, am mâncat frugal și am râs copios, iar de câteva ori i-am mulțumit în gând  designerului sadic pentru rochie. Ei bine… nu tocmai.  Toată recepția a fost, de fapt, tristă ca sala de așteptare a  unui hotel comunist. A fost, de fapt, o așteptare în care Godot nu mai venea, antreurile simandicoase erau mâncate într-o muțenie rotundă, costumele scrobite erau, pare-se, ascunse sub cardigane de colegiu britanic și cămăși cadrilate, iar discuțiile, născute prin cezariană. Asta când nu erau, de fapt, schimburi echitabile de tăceri. S-au decernat și premiile, dar nu am prins decât speech-ul de mulțumire al unui inventator nordic care se plângea de  granturile microscopice de cercetare și ne dojenea că, văzând  parcarea, a constatat că nu  suntem contemporani cu vehiculele electrice. Eu am aplaudat, dar gestul nu a stârnit mimetism. Ceva simpatie tot a iscat, pentru că nordicul laureat s-a îndreptat spre mine, timp în care bietul meu creier pus la colț toată seara s-a trezit suprapunând imaginea cu cea a lui Obama îndreptându-se țanţoș și victorios spre Michelle. Sau varianta neaoșă a  unei  victorii scurte-lungi cât  piesele Pink Floyd. Ei bine, logoreea mea îndurase suficient, așa că am ținut  să-i povestesc laureatului despre scena moșită de creierul meu. Nu îmi amintesc să îl fi atenționat că e o  glumă nevinovată, dar imi amintesc perfect că  laureatul a rămas cu un zâmbet-linie, de emoticon antipatic și galben care nu râde și nu plânge. Apoi am adăugat, ca într-un Vezuviu al ridicolului: I always thought that the title “first lady” is a sample of sexism, why would someone want to be called like that? Plus, picture the scenario, not as kafkaesque even in this patriarchal world of a women getting elected as a president of the US. How would you call her husband? Or think about Sauer, Merkel’s husband? You see, it is in our language and language, as you know, is power. (Întotdeauna am crezut că titulatura de prima doamnă e una sexistă, cine ar vrea să fie numit prima doamnă? Sau imaginează-ți scenariul, nu tocmai desprins din Kafka fie și în lumea asta patriarhală în care o femeie e aleasă președintele Statelor Unite? Cum îl vom numi pe soţul ei? Sau gândește-te la Sauer, soțul lui Merkel!)

Zâmbetul de emoticon oropsit se lățise într-o grimasă care amenința să semene  cu picturile lui Goya. Vorbisem  fără noimă și mult, două lucruri nepermise la o recepţie a oamenilor de ştiinţă. Doar eu știu cum m-am furișat ca o Cenușăreasă. Pe nordic l-am lasat cu zâmbetul lui cu tot şi mi-am petrecut seara într-un bistro bruxellez cu aer forţat francez, dar în care oamenii râd cu zgomot, mănâncă cu poftă și nu tac niciodată. Decretasem că oamenii de știintă sunt o clasă  separată, ermetică precum tribul  Zulu sau vreo lojă masonică, au ritulurile lor de tăcere, non-conversaţii, haine și grimase specifice. Şi toleranaţă zero faţă de intruși.

Eram pregătită de quod erat demonstrandum. Ba chiar mă gândeam să  scriu un mic îndreptar de personalitate pentru oamenii de știinţă aflaţi la petreceri  și unul  de bună purtare pentru  mine. Ca să îmi temperez logoreea și clipitul. Asta până când următorul mesaj mi-a  aterizat în  inbox:”  I most enjoyed talking to you at  the reception, nice to take my mind for a stroll on philosophical matters(!?), so thanks for the stimulating company. Anyway, just wanted to wish you an energetic week” (Mi-a făcut plăcere discuţia de la petrecere. A fost plăcut să  îmi plimb mintea prin chestiuni filosofice. Multumesc pentru compania interesantă, voiam doar să îţi urez o săptămană plină de energie!)

Nu o să chestionez ce i s-a  părut filosofic in pseudo-conversaţia noastră și nici nu o să îi spun vreodată că urarea de legată de o săptămâna plină de energie mi se pare cea mai bună replică de flirt între doi atomi.

 PS: Nu i-am răspuns. Mi-e  teamă că o conversaţie cu adevărat filosofică ar schimba până și ordinea elementelor în tabelului lui Mendeleev.



Citiţi şi

Un dans

Hotelul

Ce facem cu bagajul de rușine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,920 views
Tag-uri:

Your tuppence

  1. I. / 24 November 2012 12:44

    Eşti groaznică.

    Thumb up 1 Thumb down 3
    Reply
    • andrei cosac / 28 November 2012 18:32

      sigur ai citit textul?e destept, amuzant si cred ca suficient de clar incat sa il intelegi (si) tu. ah, iar fata asta daca e ca in poze e si frumoasa pe deasupra:

      Thumb up 3 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro