Când darul vieții rămâne nedesfăcut

Anca Constantin

15 November 2014

Anca CVăd azi într-o revistă povestea unui străin venit în Transilvania. Cu ceva bani, nu mulţi. Cumpără o bucată zdravănă de pământ, plantează vie, angajează oameni pricepuţi, face un vin nou, curajos, crede în el, în frumuseţea colţului lui de rai şi ridică din necunoscut un nume, un loc, o bucată de ţară. A noastră.

Mă îneacă un plâns scrâşnit, de furie mocnită. De ciudă că ne-am deprins cu risipa, cu renunţarea, cu găsitul scuzelor. Mă uit la zâmbetul de pe chipul străinului fericit de pământul nostru. Îmi răsar în minte mâinile muncite ale bunilor mei, rupte de brazde adânci în carne, muncite fără şovăire, mereu cu icoana speranţei că noi, cei care le venim în urmă, vom fi mai buni, mai luminaţi, mai liberi, mai bogaţi. Pentru că libertatea e bogăţie.

Câţi dintre noi am aruncat nedesfăcut, de fiecare dată când am închis ochii şi ne-am rostit visul, darul de a ne fi născut pe pământul ăsta binecuvântat de Dumnezeu?

Câţi dintre noi văd noroi pe pantofi acolo unde un străin frământă în palme ţărâna, pricepând că e pământ rodnic, mustind de viaţă bună?

hope

Câţi dintre noi vor să reuşească, dar întorc spatele în secunda în care află ce e de făcut pentru asta?

Când ne-am făcut aşa leneşi, aşa despărţiţi de rădăcini, aşa orbi? Când am deschis porţile Babilonului ăstuia în care nu mai desluşim vocea pământului care ne hrăneşte?

Cine ne-a sugrumat simţurile, mintea şi inima cu biciul cu care ne mână? Turmă. În frică.

Cum de ne-au convins că suntem mici, slabi, puţini, împrăştiaţi, singuri, rătăciţi, goi? Cum de ne-au adunat apoi bezmetici, unul în altul, mutilaţi de frica întunericului, sărăciei, ruşinii?

Cum de ne-au luat iubirea de oameni, cum de ne-au înduplecat să ne ferim mâinile în loc să ni le întindem unii altora în ajutor?

Cum au reuşit să pârjolească din inima unor oameni liberi curajul, încrederea, puterea de a râde în faţa oricărei vrăjmăşii, înainte de-a o face una cu pământul?

Sau n-am fost noi nicicând aşa oameni?

Bunii noştri sunt duşi. Copiii noştri sunt însă aici.

În ochii lor nu ne putem uita cu fruntea în pământ, cu spatele gârbovit, cu braţele moi, spânzurate resemnării!

Îmi vine în gând un dialog auzit mai ieri într-o poveste :

–  În ce situaţie ar fi de acceptat să te sinucizi?

–  Păi, în nici una, evident!

–  Dar dacă ai fi în faţa rugului pe care ştii că urmează să fii ars de viu, în faţa oamenilor care aşteaptă cu torţele să-l aprindă şi ţi s-ar da un pistol? N-ai alege calea mai uşoară, fără suferinţă?

– Nu! Aş alege să-i împuşc pe cei cu torţele aprinse!

Foloseşte-ţi arma! Vocea. Oameni mulţi, prea mulţi, au murit pentru ca tu s-o poţi avea, s-o poţi folosi.

Alege!

Bunii noştri sunt duşi. Copiii noştri sunt însă aici.

În ochii lor nu ne putem uita decât cu fruntea spre cer, cu spatele drept, cu pumnii strânşi, cu credinţa în suflet că nu am lăsat altora frâul viitorului lor.

Prezenţi! Prezenţi în viaţa noastră!



Citiţi şi

Femeile bune trebuie luate de lângă idioții care nu le merită

Nu te pune cu o femeie înșelată

Manchester – lumânări şi zâmbete în bernă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,434 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro