Când dreptate nu e, Cineva tot o face

Laura Brînzoi-Nuță

16 October 2015

laura-brinzoi-nutaTrăia rău! cum ar zice bunica.

Foc de paie, ea, fată simplă, crescută cu frică de Dumnezeu și de gura lumii-n ogradă. Apăruse el într-o doară, băiat frezat de oraș și-n trei luni, o săptămână și două zile, fu luată. Niciodată nu văzuse ea un tramvai atât de aproape. Și-apoi prinsă de brațul lui, lumea părea colorată. Ori prea mult cenușiu tot văzuse.

Până la primul copil, totul părea c-ar fi bine. Nici el n-avea mult, dar totuși mult peste ce-a avut ea. Un strop de pământ în capătul orașului și-o căsuță. Odaia de la drum, camera lor și-o bucătărie mică. Uneori mâncau în antreu. În zilele bune, el nu mai poposea cu prietenii la cârciuma lui nea Mitică, lângă drum. Ajungea în pragul ușii, înainte ca globul de mămăligă aburindă să-și dea duhul, spărgea cu podul palmei ceapa roșie, de colțul mesei, frângea felia de brânză, iar la sfârșit îi punea și ei un țoi mic cu vin. Îi plăcea roșeața ei din obraji.Ochii sclipeau vinovat și-o săruta apăsat pe frunte.

Așa se măsurau zilele ei. Între abur de mămăligă ori nu, obraji fierbinți și sărutul lui apăsat de pe frunte. Toate la un loc îi erau de-ajuns să se știe fericită. Deși bine nu știa ce-nsemna, dar nici nevoie de mai mult, n-ai fi zis că are.

N-ar fi fost el băiat rău. Și urât nici pe departe. De n-ar fi avut patima paharului, a dreptății lui și-a supunerii ei. Uneori, când se-ntorcea încălzit de vreo râcâială cu ăilalți ori numai afumat de vaporii din birt, doar de-și ridica privirea mai sus de gura lui și cumpătul o lua la vale. Apuca s-o trosnească înainte să-i fugă din cale. Și-apoi răcnea. De-ar fi dispărut imediat după izbitură, tot nu i-ar fi folosit. Mereu o lua de la capăt. Trosnea, apoi răcnea. Și se oprea într-un final. Adormit ori cerându-i iertare. Prima dată l-a iertat. Că-l iubea. A doua oară l-a iertat pentru copii. Pentru primul. A treia oară pentru al doilea. De la a patra oară, a uitat numărul, dar îi știa frica. Fără folos a fost să-i iasă mereu în întâmpinare. Nici rece, nici fierbinte hrana, nici cu sare, nici fără, și varză și fasole, și curată, și frumoasă, și blândă, și cu privirea la vârful pantofilor. Nimic! Din te-miri-ce, c-așa-i era felul, găsea el ocazie. Zilnic. Uneori de două ori.

violenta-domestica

Ea mică, luată din ogradă și cu frica palmei lui, a-nceput să-l creadă. Că-i proastă și urâtă, că-i din fundul văii, nimic nu știe și făr’ de el, câinii o mănâncă-n drum. Iar de copii, să uite! El e mai bun, așadar sunt mai mult ai lui, iar ea așa proastă, urâtă din fundul văii și-amenințată de câini, ce-ar putea face cu ei? Cum să-i crească?! Și-a stat. Zice ea cu sufletul și trupul ars, cu urme mai adânci decât anii ce i-au rămas s-o vindece, pentru ei. Ce să facă ea de la țară, cu doi copii?! Unde să se ducă?! Nici frica de gura lumii nu-i ieșise încă din sânge.

Nici atunci când, cu spaima lui, s-ar fi culcat să nu se mai trezească. S-a gândit el că-i șubredă treaba de când nu mai e abur de mămăligă, nici cu sare, nici fără, nici curată, nici frumoasă. Zăcea uneori pe covorul aspru, prea vioi pentru chipul ei. N-o mai ridica nimic. Nici măcar arsura mâinii lui. Un doctor bun, a pus-o pe picioare. Cu depresia nu te pui! i-a zis lui. Ai grijă de ea! Că rămâi cu copiii, și-i greu! Îs mici, ei de ea au nevoie, acum.

C-o fi înțeles el, sau vreo fărâmă de om din el a reînviat, că o lăsă să-și ia nasturii de cap, și-n câteva luni mâncă din nou prima mămăligă. La sfârșit o sărută pe frunte. A doua zi o luă de la capăt. Năravului îi era dor.

O zi prăfuită de iulie și-o căldură de ți se proptea în piept. O mașină opri în miezul zilei în dreptul porții și coborî el, neobișnuit de plecat și pierdut. Ar fi vrut ea să știe mai multe, dar teama de felul lui o-nvățase să fugă… cât putea. Adeseori numai până-n fundu’ grădinii, unde să uite d-ale ei, pusese flori. Multe, mărunte și colorate. Când le vedea crescând, îi mai scădea ei durerea. Apoi, cu capul aplecat, ferită de lume, scormonind pământul la rădăcina lor, își ascundea semnele și urmele prea vineții, ale feței. Apucase să știe măcar atât. Cu cât îl vede mai puțin, cu atât mai repede s-ar putea să scape. Nu-i călcă în urmă și nici nu merse să-l vadă ori să-ntrebe. Mai știi ce i s-o mai părea?! Ori că vorbește prea tare, ori că are vreo căutătură stranie și decât s-o doară iar, mai bine își vede d-ale ei.

Azi a deschis larg poarta, florile din grădină s-au mutat pe pervaz. A-nvățat să se-ndrepte și nici pastile de cap nu mai ia. Nu mai simte nevoia să se-ntindă fără suflare. Așteaptă cu nesaț prima rază de soare a fiecărei dimineți. La câte i-ai îndurat tot prea multe i-ai iertat, mamă! N-a fost Paște, nici Crăciun să nu-l rândui… și-i ceva vreme d-atunci. Ori cinci, mamă, să tot fie? Când dreptate nu e, Cineva tot o face. Dar măcar cum îți mai e?! Ochii i se umplu de lacrimi, obrajii ard, își astupă gura pe jumătate cu mâna ca și cum ar avea de mărturisit… mi-e rușine s-o spun și milă de el că-i așa, dar mai bine. Și-și pleacă privirea.

Dar o greutate tot m-apasă și doare adunat cât rănile făcute de el, laolaltă. C-acu cinci veri, mi-a fost așa frică să mai dau ochii cu el și-am tras de timp. Poate-ar fi vrut să-mi spună că-l doare ori să-mi ceară, poate, ceva.

Pe Laura o găsiți toată aici.



Citiţi şi

„Honey, o să fie bine!” N-a fost!

Fără net, viața e pustiu…

Poveste despre violența domestică

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,028 views

Your tuppence

  1. Lilia / 28 April 2016 6:58

    N-am inteles nimic….

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro