Când iubești

Radu Florin Tudor

26 March 2015

Radu Florin TudorEra 2005, aveam plete și pantaloni raiați. Mă găseam în sala de conferințe a unui hotel prin Otopeni. Lume multă, tineri, speranțe, toți aveam iluzia că peste vreo două luni vom fi în țara tuturor posibilităților cu programul Work&Travel. Eram pe finalul anului I de facultate și toți mă priveau sceptici – regula era că plecau cei care aveau cel puțin un an de facultate încheiat. Am fost excepția. În scurt timp aterizam pe aeroportul din Houston, Texas. După niște săptămâni, în care am locuit în casă eu, colegul meu de cameră și încă o fată, într-o noapte, pe când mă întorceam de la job, am găsit pe canapeaua din sufragerie femeia, copilul, pe care aveam sa îl iubesc mulți ani de atunci. Era blondă, avea părul blond și ochii albastru-verzui. M-am pierdut. Simpaticii mei colegi au ținut să mă convingă că e rusoaică și preț de minute bune am crezut asta. Văzându-mă cât sunt de fâstâcit, au profitat din plin, întrebându-mă dacă îmi place. N-am reușit să le spun decât un “da” temător, și să-i rog să vorbim în engleză – nu era frumos să ne hlizim în fața fetei fără ca ea să înțeleagă despre ce-i vorba… Am aflat în scurt timp că rusoaica era din dulcea noastră Românie și asta m-a bucurat teribil. Am locuit trei luni de zile sub același acoperiș, am râs, ne-am ciondănit, am crescut și ne-am îndrăgit.

dans

Trecuse vremea, vara era pe terminate și urma să plec, singur. În dimineața aia, m-am trezit la ușă cu niște prieteni americani care urlau la noi să ne facem bagajele rapid pentru că în câteva ore urma ca uraganul Katrina să lovească exact zona în care locuiam. N-am mai ajuns la aeroport, am ajuns într-o stație de pompieri voluntari, într-o hală plină cu saltele de campanie, unde am trăit unele dintre cele mai frumoase momente din viața mea. Așa a început și a continuat prea frumos. Doi copii au crescut împreună, și-au împărtășit cele mai ascunse gânduri, s-au jucat și s-au certat, au plâns și au râs, au cântat și s-au dansat unul pe altul. Mereu am avut sentimentul celei mai curate iubiri, gemini… N-am avut niciodată puterea sinistră de a ne minți și asta ne-a făcut cei mai frumoși oameni, împreună.

Acum, când mă uit în urmă, am uitat toate certurile și neajunsurile, toate supărările și discuțiile. Cred că într-un fel așa suntem setați: să dăm uitării ce a fost urât și să rămânem cu frumosul pe care l-am trăit. Acum nu mai suntem, acum suntem separat și ne-am rămas iubindu-ne. Din păcate, la naștere n-am primit instrucțiuni de folosire a vieții. M-am pierdut pe un drum pe care încă rătăcesc, încercând să-mi amintesc un viitor frumos, al meu.

Ne clișeizăm în terorii despre comunicare, rămânem muți și inerți de multe ori, ca și când ce se întâmplă în propria noastră viață ar fi un film prost pe care îl privim pasivi. Facem greșeli privindu-ne în oglindă și spunându-ne că e în regulă. Totul între doi oameni este frumos atâta vreme cât se găsesc împreună privind același cer albastru.



Citiţi şi

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Iubesc un bărbat însurat, bolnav de cancer

A fi sau a nu fi parte din aventură

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,461 views

Your tuppence

  1. v.b / 26 March 2015 19:12

    O poveste despre o iubire frumoasa,traita cu intensitatea data de varsta,imprejurari,locuri.Denota o frumoasa evolutie a sinelui,puterea de a vedea,de a retine in camarutele sufletului ceea ce a fost frumos,pur.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Bookish / 26 March 2015 12:46

    Speram la un sfarsit fericit 🙁

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro