Când mama sau tata nu te lasă

Mirela Dumitrașcu

2 April 2016

Mirela Dumitrașcu

Se spune că, de multe ori, viaţa bate filmul şi am prea multe exemple de viaţă care mă fac să cred că nu există adevăr mai mare. Îmi aduc aminte de o fetişcană cunoscută în timpul studenţiei, venită din Sicilia la Facultatea de Medicină, undeva în centrul Italiei. Fată sârguincioasă, timidă, educată: avea ceva aparte când îţi vorbea, parcă temându-se de reacţiile interlocutorului. Mergea agale, cu ochii în pământ şi avea puţine prietenii. Refuza frumos toate invitaţiile, singurele momente de socializare erau cele de la cursuri sau de la cantina studenţilor. Primea telefoane de multe ori pe zi, când auzea sunetul telefonului se schimba la faţă. Un mixt de teroare şi ruşine, nu aş putea spune cu siguranţă. Răspundea rapid, nu cumva să lase telefonul să sune prea mult. Uneori reuşeam să capatez frânturi de conversaţie: „Da, mamă, am fost la cursuri; nu, mamă, ţi-am mai spus că nu ies nicăieri; stai liniştită, mamă, că nu uit ce ţi-am promis”.

Aş minţi dacă aş spune că, la vremea respectivă, mi se părea ceva ciudat în comportamentul fetei. Nu aveam nici o legătură prea strânsă, aşa că nu-mi permiteam să pun prea multe întrebări. La un moment dat, îşi găsise de muncă într-un bar, la fiecare sfârşit de săptămână. Am văzut-o fericită o perioada de timp. Era radioasă, i se aprindeau ochii când ne spunea că merge la muncă. Ba, mai mult, îşi făcuse şi ea un iubit, la 20 ani. Era tânără, cu poftă de viaţă, pentru prima oară reuşise să iasă din carapacea în care stătea ascunsă.

fata trista

Într-o zi mi s-a părut că e plânsă şi am îndrăznit să o întreb ce are. „Ştii, ai mei nu sunt de acord ca eu să am prieten. Mi-au spus să nu cumva să mă culc cu el, doar curvele fac sex înainte de căsătorie. Mi-au spus să nu ies din cuvântul lor, că altfel vin şi mă iau acasă şi să nici nu mai visez la Facultate”. Am râs, mi se părea imposibil în Italia modernă să aud astfel de cuvinte. Nu am fost capabilă, recunosc, să înţeleg gravitatea situaţiei. Îmi părea rău pentru ea, dar, la vremea aceea, eram prea superficială pentru a analiza situaţia aşa cum ar fi meritat. Imposibilul s-a produs, într-o zi de vară… au venit părinţii şi cei doi fraţi şi i-au încărcat bagajele în maşină. Am aflat, apoi, de la iubit, că nici el nu a scăpat de ameninţări. Nu mai ştiu nimic despre ea de atunci.

Trăim în Occident, cu impresia că anumite lucruri se întâmplă doar peste mări şi ţări, nu la noi acasă. Ne mângâiem cu ideea că în ziua de azi, în lumea noastră, căsătoriile aranjate au apus de mult. Ne place să credem că avem libertatea de a alege pe cine vrem, când vrem, pentru cât vrem. Pentru mulţi dintre noi, lucruile sunt simple, suntem stăpâni pe noi şi pe ceea ce facem. Mi-ar plăcea să spun că lucrurile complicate sunt doar pentru o mică minoritate, dar nu o pot spune. Există un număr nedefinit de persoane care trăiesc în lanţuri atât de grele şi de bine legate, încât fuga li se pare ceva imposibil. Nu, nu vorbesc de lanţurile de fier care atârnau la gâtul sclavilor. Mă refer la lanţurile mentale, la cele mai nenorocite şi încâlcite lanţuri posibile. De lanţurile fizice te pot scăpa şi alţii, de cele mentale trebuie să scăpăm singuri. Da, există psihologi foarte bine pregătiţi care ne pot ajuta pentru o bună perioadă de timp, ne pot da startul, dar punctul de sosire depinde de noi. Şi nu e deloc simplu.

Părinţii îţi dau viaţă, te cresc, te educă. Societatea te obligă să-i iubeşti şi să-i respecţi, indiferent de ceea sunt şi ceea ce fac, pentru simplul fapt că sunt părinţi. De parcă ar fi suficient să ţi-o tragi o noapte pentru a deveni un părinte bun, iubit şi respectat. Am văzut părinţi care şi-au abandonat copiii, am văzut mame care şi-au terorizat pruncii de la naştere, continui să văd părinţi care nu se consolează cu ideea că nu le aparţin copiii. Am auzit de prea multe ori „te-am ţinut, ţi-am dat să mănânci şi te-am trimis la şcoală, acum trebuie să mă respecţi”, pentru a mai tolera ipocrizia societăţii.

Să nu credeţi că victimele părinţilor se numără doar printre femei. Am întâlnit şi „bărbaţi” terorizaţi de blestemele mamelor, bărbaţi incapabili de reacţie atunci când mamele le spun „asta nu-i bună pentru tine”. Bărbaţi cărora le e frică să-şi aleagă ce le place şi să meargă până la capăt alături de cea de care s-au îndrăgostit. Bărbaţi care cedează ameninţărilor, terorizaţi de durerea ce ar putea provoca-o părinţilor. Puţini, prea puţini, au înţeles că problema nu sunt partenerele pe care şi le aleg, ci mamele lor. Orice parteneră, oricât de bună, educată şi frumoasă ar fi nu le va mulţumi mamele.

Avem, ca societate, o parte din vină. Nu toate persoanele au tăria de caracter pentru a lua distanţă de şantajele psihologice la care sunt supuse. Marea majoritatea se simt vinovate de vini pe care nu le au. Puţinele persoane care caută ajutor pentru a ieşi din impas se lovesc de mult prea multe ori de cea mai veche ipocrizie socială: cinsteşte-ţi părinţii (oricum ar fi ei). Ori de câte ori le spunem victimelor că părinţii sunt cei care îi iubesc cel mai mult pe lume, nu facem decât să le întărim sentimentul de vinovăţie şi să le strângem lanţurile în jurul gâtului şi mai tare.

Pe Mirela o găsiţi toată aici.



Citiţi şi

Căprioara de alături

Ai mei ani 40…

Nu mai pot

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,172 views

Your tuppence

  1. Kinga / 11 April 2016 14:49

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 0 Thumb down 3
    Reply
    • Liz / 11 April 2016 19:28

      Da. E foarte important sa gandesti cu capul tau, fara niciun lant mental. Nu de alta, dar, pentru cei ce nu prea reusesc sa gandeasca in prealabil pentru ei insisi, poate exista cate un inapoiat mental, si, nu numai, care s-o faca-n locul lui. 🙂 Din lant in lant…mental. 🙂 Pe baza de psihanaliza. 🙂

      Thumb up 1 Thumb down 0
      Reply
  2. Dana / 4 April 2016 11:04

    Nu stiu daca ai observat, dar teroarea asta psihologica in care isi tin parintii copiii exista in tarile mai putin dezvoltate – Italia, Spania, Romania…in Olanda de exemplu nu viseaza nimeni asa ceva.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro