Când nu mai visăm nici în… vis

31 January 2018

Nicăieri nu suntem mai liberi decât în vis. Atunci când visăm, totul este posibil, ce minunat! Poate o răsplată a Naturii, care să compenseze neîmplinirile de peste zi. Visăm alb-negru sau colorat. Și chiar în limbi străine. Dar ce se întâmplă atunci când nu mai visăm nici în… vis?!

Visarea poate că este oglinda copilăriei. Nu doar pentru că, de cele mai multe ori ne poartă în acele vremuri (știm asta, și nu doar de la Freud). Ci și pentru că este singura cale, de-a lungul vieții noastre mature, de a ne da frâu liber imaginației, de a atinge imposibilul, de a mai crede în unicorni, chiar dacă, de data aceasta, o facem inconștient. Dar, poate, cel mai plăcut sentiment e
când ne mai putem strânge în brațe bunicii, de parcă totul ar fi, din nou, aievea.

În vis cădem, uneori, cu brutalitate. Poate ca în viață. Dar ce noroc că mereu ne trezim înainte! Și ce păcat că, în viață, ne trezim abia după…

Și tot în vis zburăm. Poate cu cât suntem mai aproape de Divinitate, cu atât ajungem mai sus. Numai copiii mai pot zbura în înalturi. Cât despre noi, cu cât trec anii, cu atât și visele devin
tot mai telurice.

dream

sursă foto: pinterest.com

Vorbeam, odată, la o cafea cu un prieten, despre vise. Și el m-a întrebat dacă am visat vreodată că zbor. “Bineînțeles”, am răspuns, ca și cum era cel mai natural lucru din lume. “Și cât de sus?” Aici m-a pus în încurcătură. Nu prea mă gândisem la asta. Mi-am dat seama că zborul meu devenise tot mai jos. I-am spus, stânjenită de comicul situației, că ultima dată când îmi amintesc, zburam atât de jos, cam la nivelul streșinilor caselor din cartierul bunicilor. Nu mă simțeam confortabil cu această discuție ciudată, căci nu mai eram în vis, să fiu atât de liberă. Și nu aș fi vrut să-i par și eu la fel de bizară precum conversația noastră. Însă m-a liniștit, ba chiar am izbucnit în râs, când mi-a făcut mărturisirea: “Crezi că-i ciudat? Eu sunt așa de obosit, că o să-mi mai iau o cafea. Toată noaptea am visat că zbor și m-am ferit să nu mă prind în firele de telegraf…”

Am schimbat apoi subiectul și am vorbit despre politică. Sau despre vreme. Despre orice altceva, care să ne demonstreze că suntem bine prinși în realitate. Am coborât însă așa de tare cu picioarele pe pământ, încât, de la o vreme, visele au devenit cât se poate de autentice. Poate singura ciudățenie e că ne mai întoarcem, câteodată, în timp și, ah, ce ușurare să ne trezim direct din proba de bac de la istorie! Sau din timpul tezei la matematică din clasa a șasea.

Uneori, visăm lucruri pe care nu am îndrazni, altfel, să ni le spunem, nouă înșine, cu voce tare. Atât. Fără nicio urmă de fantastic. Oare cum am putea să ne reapropiem de Divinitate și să ne recâștigăm dreptul la… zbor?!

Guest post by Ramona Dogaru

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ați vrut să știți urmarea? Poftim!

Povestea unei rochii de catifea roșie

18. Dintr-un suflet nespus de mărunt, într-o regină a lumii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
232 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro