Când vârsta unei femei e doar un număr

Carmen Trăistaru

19 September 2014

Carmen TrăistaruUnele întâlniri, absolut întâmplătoare, îţi marchează în mod iremediabil viaţa, te fac să apreciezi la maximum momentul şi locul în care eşti, întărindu-ţi ideea că totul este predestinat. Nu te opri în primul compartiment, ci mergi acolo unde ţi-e locul, pentru că altcineva ţi-a pregătit o companie mult mai plăcută, la care nici măcar tu nu sperai.

Am urcat în trenul care urma să mă ducă în Ţara Făgăraşului cu o oarecare timiditate şi m-am oprit în primul compartiment, pentru că era gol. Am rătăcit cu privirea asupra numerelor aşezate peste scaune şi mi-am dat seama că niciunul nu mi se adresa. Pentru o clipă m-am aşezat, spunându-mi că o să stau acolo până când cineva va catadicsi să ma izgonească. Dar asta voiam oare? Să stau din nou singură, cu gândurile care-mi alergau năvalnic prin minte, aşa cum făcusem de sute de ori până atunci? Nu! Am verificat din nou numărul locului de pe bilet şi am plecat în căutarea compartimentului din care doar eu lipseam pentru a fi plin ochi. Mi-am aşezat cu grijă rucsacul lângă scaun şi am început să admir peisajul care mi se dezvăluia în faţa ochilor. Plouase cu câteva ore înainte, iar munţii musteau de ceaţă. Unii, mai semeţi, îşi ridicau fruntea peste rotocoalele albe de vată sau se iveau abrupt în faţa noastră. În marea aceea albă, plină de spumă, am reuşit să zăresc totuşi Crucea Caraimanului, pentru ea norii şi ceaţa dându-se parcă la o parte.

Mă bucuram de fiecare privelişte, de copacii răzleţi sau de cei înghesuiţi în păduri de brad, de câmpurile care întinau orizontul, de ierburile crescute haotic. „Ţara asta e frumoasă oriunde te-ai duce”, spuse admirativ, la un moment dat, o doamnă în vârstă care stătea chiar în faţa mea. O admirasem de la bun început pentru ţinuta extravagantă, mărgele roşii care-i tronau la gât şi conturul ochilor, trasat fin, cu un creion dermatograf. Trebuie să recunosc că era o apariţie. Închipuiţi-vă o bătrânică de aproape 80 de ani, cu ghete până sub genunchi, dresuri negre, pantaloni pescăreşti, un tricou lălâi, tot negru, mărgele şi brăţară roşii. Părea din altă lume şi ulterior am aflat că aşa şi era.

nora-iuga-foto-corina-sabau

foto: Corina Sabău

Nu ştiu ce anume m-a împins să intru în vorbă cu ea și de cum a vorbit am tot iscodit-o, de parcă era la un interogatoriu. Am întrebat-o câţi ani are, nu-i tocmai politicos, dar avea o vârstă care trebuia lămurită, unde merge şi ce mă frământa cel mai mult, ce profesie a avut. Aşa am pus eu întrebarea, pentru că răspunsul nu a fost la trecut, ci la prezent: „ Sunt scriitoare”. Personajul devenea din ce în ce mai interesant, iar eu tot mai avidă de cunoaşterea unui om care reuşise să îmbătrânească aşa frumos, să-şi păstreze fericirea şi zâmbetul pe buze.

Mi-a spus că s-a apucat relativ târziu de scris, intrând practic într-o competiţe cu soţul, un poet cunoscut, al cărui nume însă nu l-am reţinut (n.red. George Almosnino). Pe al ei, l-am solicitat răspicat şi chiar i-am cerut să-mi recomande o carte, pentru că voiam să cunosc opera unei scriitoare contemporane pe care am avut norocul s-o întâlnesc în tren, la o vârstă aşa înaintată. Mi se părea că retrăiesc unele secvenţe din filmul Titanic, în care supravieţuitoarea nefericitului eveniment, ajunsă la o venerabilă vârstă, îi povestea nepoatei tumultoasa viaţă de care avusese parte.

Faţa aceea brăzdată de riduri adânci şi ochii mari, efortul de a vorbi cât mai clar, plăcerea de a povesti, zâmbetul şi râsul copilăresc, mă făceau să cred că am în faţă un personaj de film în adevăratul sens al cuvântului. Eram numai ochi şi urechi, pentru că rareori mi se oferă şansa de a întâlni oameni care mă fascinează, iar scriitorii sunt unii dintre ei. Nora Iuga, căci acesta era numele doamnei din faţa mea, care citea Observator Cultural, mi-a povestit cum a debuta cu poezie, pentru ca apoi să scrie şi proză, cum a fost interzisă de o directivă a Elenei Ceauşescu pentru „sexualitate morbidă” vreme de câţivani ani buni, despre şuetele scriitorilor şi deschiderea apetitului pentru scris liber, necenzurat, după câțiva mililitri de votcă.

19.-Tren-Sibiu-Bucuresti

foto: turistu.ro

În perioada în care, alături de alţi scriitori, fusese interzisă, Nora Iuga scria pe şerveţele într-o cafenea a elitei culturale, iar apoi le împăturea şi, oarecum inconştient, le lua acasă. Erau petice din sufletul său, stări, amintiri, pe care le-a ţinut dosite într-un birou până când a primit dezlegare să scrie din nou, iar atunci volumul era gata. Când scrisese, o făcuse cu gândul că s-ar putea să nu mai publice niciodată, dar simţea nevoia să exteriorizeze acea stare, să o aştearnă pe hârtia moale a unui serveţel dintr-o cafenea. Nu s-a gândit că va mai avea ocazia să-şi valorifice talentul și toată lumea s-a mirat la data apariţiei volumului, cum de a ieşit de sub tipar la un interval atât de scurt de la ridicarea embargoului literar. Puţini ştiau că totul se datora păstrării unor şerveţele găsite în timpul unei curăţenii deznădăjduite, în căutarea vechilor amintiri. „De-atunci păstrez tot ce scriu. Nu am putut păstra doar primele poezii, scrise în adolescenţă, pentru că ajunsă la o oarecare maturitate intelectuală, mi-am dat seama că nu valorau nimic”. După această perioadă a realizat că cea mai profundă formă de cunoaştere este intuiţia, lăsându-se condusă de ea în tot ce a urmat. Cartea de suflet a Norei Iuga este „Sexagenara şi tânărul”, reedidată şi tradusă în mai multe limbi, cea mai cerută atât în ţară, cât şi în străinătate. Nu mi-a dezvăluit detalii, dar mi-a recomandat-o din toată inima ca pe o carte bună, apreciată.

Revenind la viaţa particulară a doamnei Iuga, am aflat că fiul dumneaei fusese prim-balerin la Opera Română, soţul murise în urmă cu aproape 20 de ani, avea nostalgia vechilor prieteni care frecventau cercurile literare, resimţea o oarecare singurătate, dar şi revoltă față de poporul român care nu reuşise în 25 de ani să aleagă un preşedinte care să poată schimba lucrurile din ţara asta. Noile reglementări educaţionale i se păreau îngrozitoare, temându-se că cei mai buni o să părăsească ţară, lăsând în urmă tot mai mulţi analfabeţi. Şi cum altfel putea să vorbească femeia care-i avusese profesori pe Tudor Vianu şi George Călinescu, în momentul în care auzise de varianta ca BAC-ul să se dea de trei ori, pentru a putea trece toată lumea?

În momentul în care făcusem schimb de informaţii privind destinaţiile, care nu erau deloc turistice, s-a arătat profund impresionată de locul spre care mă îndreptam. Nu neapărat de loc în sine, ci de rolul meu acolo: eram voluntar într-o tabără pentru copii bolnavi de cancer. S-a cutremurat, dar în acelaşi timp am simţit că i-ar fi plăcut să mă-nsoţească, chiar dacă experienţa putea fi zguduitoare. Se întreba ce aş putea simţi în această situaţie, cum aş putea face faţă, întrebări pe care şi eu mi le adresasem de o mie de ori până atunci. Acum, privind în urmă, pot spune că locul mi s-a părut minunat, iar întreaga călătorie, şi toţi oamenii pe care i-am cunoscut, o binecuvântare.

Citiţi şi

Bun! Și acum, ce fac? Păi, ce să fac?! Mă bucur de viață!

Un nou medicament pentru vindecarea cancerului de sân

Ce stă la baza nerușinării PSD

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,640 views

Your tuppence

  1. OVANA / 4 January 2015 16:03

    Asta este secretul ” tineretii fara batranete”…..
    Sufletul poate ramane mereu tanar,chipul,trupul ne mai ” lasa”,dar nu conteaza asa mult daca sufletul tau are 17 ani ( asta e varsta la care s-a oprit sufletul meu 🙂 )

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro