Când vine tata să mă ia?

Silvia Ciotir

22 March 2015

Silvia 1 Ciotir 1Nu-i a bună! Ascultaţi, dacă nu mă credeţi:

„Tata mă lasă să fac ce vreau eu. Mă lasă pe calculator şi pe telefon şi pe tabletă, când vreau eu.”

Eu tac. Merg privind în faţă, ţinând mânuţa caldă în palma mea, spunând cuvinte neortodoxe în gând.

Îl privesc pieziş, de la înălţimea mea, în timp ce el vorbeşte râzând, inconştient de emoţiile stârnite în mine.

„Tata mă lasă să fac ce veau eu. Tata îmi dă dulciuri când vreau eu. Când vine tata să mă ia?”

Ahaaa.. L-am prins! Pe tata!!!

Copilul corectează:

„Tata îmi dă dulciuri tot timpul. Când are!”

Hm…

Întreb cu glas moale și nefericit:

„Eu nu-ţi dau?”

Zâmbeşte satisfăcut.

„Nu. Tu nu mă laşi când vreau eu la calculator şi nu îmi dai dulciuri!”

Nu-i a bună. Ştiu că mă repet, că v-am mai spus asta, dar nu-i a bună!

Poate credeţi că mă deranjează că tatăl îl răsfaţă pe copil cu lucruri nesănătoase, dar nu despre asta e vorba. Desigur, e important şi aspectul ăsta, dar se întâmplă altceva mult mai important: copilul meu ne compară, iar eu nu sunt pe locul ce mi se cuvine.

Screen Shot 2015-03-22 at 9.34.43 AM

Şi ştiu bine că nu trebuie să mă culc pe o ureche, să mă gândesc că tocmai mie nu mi s-o întâmpla.

Ştim cu toţii ca oaia biblică a fost mâncată de cel plecat şi nu de cel rămas acasă. Marele ospăţ a fost în cinstea celui ce s-a întors şi nu pentru cel ce a fost alături zi de zi.

Bine. Deocamdată vorbesc. Deocamdată încă doar mă amuz hâtru în mine. Dar mi-e că nu va mai fi râsul meu, într-o zi!

Să fim realişti şi să analizăm la rece: omul e charismatic! Nu-mi fac nici o iluzie că nu e. Ştiu asta deoarece şi eu, cândva, l-am privit ca pe un zeu.

Şansele mele de-a fi zeiţă, scad, dacă mă gândesc la aşa ceva.

Dar dacă încerc şi eu să îmi fac lobby şi să aplic câteva tehnici de marketing, să par mai atrăgătoare pentru copil?

vreau la tata

Mă uit la fiul meu şi îmi dau seama că a preluat conducerea. Cum ştiu ăştia micii schemele astea de manipulare? Unde le pierdem în timp?

Indiferent de tehnici, se pare că binele copilului de a se bucura de ambii părinţi nu prea e în avantajul meu.

Nu credeţi? Ascultaţi!

Două zile mai târziu, băiatul meu deschide încă o dată uşa casei, după tatăl lui, şi strigă:

„..să iţi mai spun încă o dată la revedere şi că te iubesc…”

Aud zgomotele înfundate ale îmbrăţişărilor şi onomatopeele tatălui în timp ce se scurge ca untul în pragul casei.

„Când mai merg la tine, tata?”

Între noi fie zis, tocmai s-a întors de acolo, dar nu comentez, înghit în sec, stau în bucătărie cuminte şi nu mă bag.

Băiatul vorbeşte încet, însă clipele au devenit atât de adânci, că-l simt vorbind din mine, cu ecou, ca şi cum urechea mea ar fi acolo, lângă guriţa lui.

„Când mai vin la tine, tata? Îmi este deja dor de tine..”

„Săptămâna viitoare, tati!”

Ochii tatălui, verzi la origini, sunt roşii acum, inundaţi de potop. I-am mai văzut aşa coloraţi în trecutul nostru comun, când a mâncat cu poftă o biluţă numită nasabi şi i s-au spart în flăcări fierbinţi, de am crezut că asist la firescul sfârşit. Se pare că fiul are acelaşi efect, nasabi, asupra lui, altfel nu inţeleg de ce ochii arată de parcă au suferit o implozie.

Uşa se închide, iar fiul vine la mine:

„Când mai merg la tata, mama?”

Ori îmi cresc sprâncenele brusc ori o pâclă groasă îmi coboară peste ochi, neagră. Îmi spun că sunt zen şi îi răspund indiferentă copilului.

„Peste şapte zile.”

„Şapte?”

Numără în gând zilele. Îmi dau seama de asta după expresia lui, ochii îi sunt în tavan, în timp ce guriţa murmură, iar degeţelele se ridică unul câte unul în aer.

Eu? Tac.

„Şapte vine după şase?”

„Da, şapte vine după şase.”

Nu, nu s-a terminat. Începe numărătoarea pe zile. Zilnic.

„După ce mă trezesc se face şase? Mă trezesc, merg la grădiniţă şi se face cinci?”

Să privesc partea bună din povestea asta: iată că la patru ani, copilul meu ştie să numere descrescător!

De ce nu stau la el până la infinit? Nu până la infinit, până la maxim! Care e mai mare: maxim sau infinit?  Vreau până la maxim şi apoi  vin acasă!”

O fi bine, dar tot nu-i a bună.

Ştiu ca vă doriţi alt sfârşit, dar eu trebuie să găsesc o soluţie să dinamitez aura fermecătoare a tatălui!

Tocmai a devenit insulele de Azur, în timp ce eu sunt pâinica cea de toate zilele…

Citiţi şi

Toleranţă zero!

De vorbă cu pisicile

Tu ești…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,495 views

Your tuppence

  1. Silvia Ciotir / 24 March 2015 22:00

    Am ales un subiect greu si dureros, am impaturit frumos mesajul meu in el, insa se pare ca ori va trebui sa ma las de scris ori am folosit prea multe simboluri.
    Mihaela stie deja, eu o tot rog sa nu faca schimbari, pentru a ramane mesajul meu nealterat, ca am numit articolul: ‚despre dragoste’. Pentru ca despre asta am scris in el.
    Voi ati gasit in povestea descrisa, alte lucruri. Este ok. Variantele gasite de voi sunt la fel de reale si fac parte din viata. Totusi, eu am un alt mesaj acolo. Nu l-am scris explicit deoarece nici in viata reala lucrurile nu sunt exprimate clar, ci in nuante. Fiecare intelege nuanta pe care a cunoscut-o.
    Voi ati gasit un tata indulgent. Unde scrie asta? In articol scrie ca este un tata responsabil. Copilul spune: ‚imi da dulciuri cand are”.
    Voi ati gasit o mama exigenta. Unde scrie asta? O mama stie cate dulciuri da copilului, nu trebuie sa il intrebe pe el: „eu nu iti dau dulciuri?”
    Eu am scris despre dragoste. Mama si fiul, nu vorbesc in articol despre dulciuri si calculatoare, ci despre cu totul altceva: despre nevoia fiului de tata. Copilul spune ca, oricata iubire ii da mama, el are nevoie si de tata, in fiecare clipa.
    Ne este greu sa vedem mesajul asta, deoarece.. voi povestiti de ce.. ati scris deja in mesajele voastre…locul acela in care astepti, se intareste si spui ca nu iti mai pasa… sau nu ai nevoie…
    Dar eu am vorbit doar despre dragoste.
    Voi ati gasit gelozie. Nu contest ca nu aveti dreptate. O mama poate simti si gelozie si multe alte sentimente.
    Dar daca ati privi putin altfel? Mama nu va spune ce simte. Ea va spune ce i se intampla si ce ar face… cam asa se comunica si in viata…iar ceilalti deduc ce simte mama..
    Dar daca ati privi prin ochii autoarei, adica ai mei, mama ar putea simti, oare, durere din dragoste pentru copil? Durere data de neputinta de a-i oferi ce are el nevoie cu adevarat? Pe tata?
    Si ar putea fi ea oare capabila sa vada ca si tatal poarta aceeasi durere?
    Ar putea ea oare sa il iubeasca atat de mult incat sa spuna: „fac orice pentru tine, copilul meu, iti dau orice … te iubesc asa mult incat durerea ta e durerea mea? Durerea ta ma face sa „te aud vorbind ca din mine” iar „clipele se adancesc” tot de durere? Si ‚tac’, si ma doare pentru ca nu iti pot explica de ce nu esti cu tata pana la „infinit”, ci doar pana la „maxim”, si este doar maximul posibil? Ma doare pentru ca nu pot sa te fac pe deplin fericit, nici eu si nici tata si vad „negru” din cauza asta?”
    Voi stiti…
    Eu sunt autoarea articolului si va spun varianta mea…
    Mama din articol nu se indoieste de dragostea copilului. Copilul spune: „stau maxim si apoi vin ACASA”…
    Eu v-am oferit doar o varianta, voi ati expus altele. Toate sunt adevarate si fac parte din realitatile noastre.
    Mi-am permis sa va invit sa meditati la nevoia copilului, nu la gelozii si orgolii de oameni mari. Coloratura asta din penita a fost pentru a scoate in evidenta nevoia copilului de noi, parintii lui. V-am invitat sa meditati la dragoste, nu la vinovatii, deoarece, iata, trei oameni iubesc si totusi sunt nefericiti.
    Si nu trebuie sa fim divortati pentru a auzi mesajul copilului. Suntem plecati in strainatate, suntem ocupati, copiii sunt crescuti de bunici, de bone, suntem la calculator sau in bucatarie…copiii transmit acelasi mesaj: ‚AM NEVOIE DE MAI MULT TIMP CU TINE”
    Va intreb eu pe voi: pe copil, care din voi il aude? Azi? Acum. Nimeni nu are garantia lui maine si nici satisfactia ca intr-o zi va intelege..
    Pana ne mai auzim, va urez toate cele bune! Cu prietenie, Silvia Ciotir

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 12 Thumb down 0
    Reply
    • Cristi R. / 29 April 2015 17:54

      Este greu, este foarte greu rolul asumat in clipa in care a fost decis divortul.
      Pot spune ca spre deosebire de alte mame ati avut sansa de a va despartii de un tata cumsecade si cu toate ca dezinvoltura cu care copilul vostru isi arata afectiunea pentru tata va provoaca o stare de neliniste am sentimentul ca aveti sansa de a avea cu cine discuta excesele legate de dulciuri, calculator, tableta, TV si toate celelalte aspecte legate de educatia copilului vostru.
      Totul e sa stiti de pe ce pozitie si in ce mod sa incepeti o astfel de discutie.
      Fiind vorba doar de dragoste nu cred ca aveti de ce sa va faceti griji.
      Inevitabil va fi bine ( https://www.youtube.com/watch?v=6cKknBmfmK8 ) daca va veti multumi cu faptul ca faceti tot ce va sta in putinta ca sa fie asa.
      Important este sa nu faceti greseala de a proiecta in viitor tot felul de asteptari nerealiste.
      Multumirea sufleteasca o veti primi atunci cand pustiul de acum va fi un barbat in adevaratul sens al cuvantului multumit de el insusi.
      Atunci veti sti ca in mare masura este si meritul dumneavoastra ca ati crescut un om adevarat capabil sa isi traiasca viata pe propriile picioare.
      Asa ceva nu se obtine decat cu sacrificii , incapatanare si multa vointa pe langa toata dragostea ce o poate acorda o mama copiilor ei.

      Thumb up 1 Thumb down 0
      Reply
  2. Bookish Style / 23 March 2015 16:52

    Este un proces inevitabil in cazul divortului. Parintele care il creste devine cel responsabil, iar parintele de weekend devine cel responsabil cu distractia. Peste ani insa copilul isi va da seama cine i-a fost cu adevarat aproape. Deocamdata e e vrajit cu dulciuri si distractii, e normal sa reactioneze asa.

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  3. Dana / 23 March 2015 11:55

    Hm…poate functioneaza la baieti. La fete, pare-se ca incercarea de a le cumpara are exact efectul invers – in cazul nostru, fetita de 4 ani nu prea mai vrea nici macar sa vorbeasca cu el la telefon, in ciuda faptului ca o ia odata la 2 saptamani.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. francisca / 23 March 2015 10:56

    De ce lacrimi si nu bucurie? Bucuria ca, cel mic, este iubit mult de tata! Daca este mult prea indulgent, compenseaza prin iubirea si ** ochii rosii**,de dorul pana la noua intalnire. Sunteti nejustificat de geloasa pe iubirea lor, iar a * dinamita aura fermecatoare* a tatalui este ingrozitor spus, sper ca niciodata sa nu duceti gandul la fapta. Copilul va iubeste la fel de mult, pentru el, la tata, este un fel de vacanta binevenita dupa regulile, de altfel normale, impuse de mama. Comunicati cu micutul si ve-ti avea o mare surpriza.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 5 Thumb down 3
    Reply
  5. Andrei / 22 March 2015 20:43

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 7 Thumb down 18
    Reply
    • Elena / 22 March 2015 21:20

      Felicitări! Ai demonstrat că ai o pasiune pentru cuvantul “fufă”. Acum mai citeşte o dată textul şi poate de data asta înţelegi despre ce este vorba.

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 11 Thumb down 2
      Reply
    • O mama / 23 March 2015 19:13

      Constat ca mesajul omului a deranjat. E o vorba ca adevarul doare, si e nevoie de maturitate sa poti fi sincer cu tine. Marea majoritate a parintilor sunt tentati sa se foloseasca de copil (ambii uneori). Dat fiind ca nu e dezvaluita identitatea, fiecare ar putea sa incerce sa se uite in interiorul lui. Poate mi mai usor sa inteleg ce simte un copil crescut doar de unul din parinti pentru ca sunt si eu unul. Si fetitelor le e dor de tatici (ba mai mult decat baietilor, avand termen de comparatie manifestarile fratelui care si el a resimtit lipsa insa nu l-am simtit rupt pe dinauntru, in schimb a preluat el rolul de barbat al casei fiind mai mare). Fetitele care sunt aparent contra tatalui sunt pentru ca sunt inveninate de mamele langa care cresc, si aici omul avea dreptate. Li se spune fie ca tata ne-a lasat pentru o curva, ca barbatii is ca soarecii… pana ajung la gaura, ca “trebuie inteles taicatu ca asa-s barbatii” etc. si le insufla ideea ca barbatii (tatal) sunt niste fiinte de care nu merita sa te apropii. Ca sa faca copilul sa taca (sa nu se mai ceara la tata) i se spune ca “nu vezi ca nu te cauta, e altceva mai important decat tine, ca na acuma cu mine nu a mers, dar nu vezi ca nici pe tine nu te cauta” etc. Si pe mine m-a mirat partea cu “dinamitatul” insa cel mai tare m-a intrigat “iar eu nu sunt pe locul ce mi se cuvine”. Mi s-a parut ca autoarea este genul de parinte care, atunci cand copilul va creste ii va tot aminti cum s-a sacrificat, cum numai ea il iubeste (e iubirea care creste barbati slabi, care cand is mari umbla dupa toate fufele ca sa folosesc termenul cititorului). E mama care a vrut un copil nu ca sa aiba CUI oferi iubire ci ca o garantie ca VA PRIMI iubirea. Daca vede ca iubirea se imparte si cu tatal, apare frustrarea. De asemenea, nu inteleg de ce s-au suparat cititoarele cand a spus omul de “femeile care fac copii singure, ca e act de egoism”. Suntem sinceri macar cu sub masca internetului? Da, si eu am facut copilul, vizibil fiind ca nu am cu cine-l face (se vedea ca inplicare nu va fi, fapt confirmat de realitate) dar mi-am dorit in ideea de a avea un suflet cui sa pot oferi dragoste fara ca sa imi para rau ca am oferit, fara sa ajung sa ma simt luata de fraiera, ca eu iubesc si altul isi bate joc. Ca a fost un act egoist? Da, oricand o pot recunoaste. Ca mi-a salvat viata poate. La fel de adevarat. Ca la anii de acum nu as mai risca sa vad un pui ca plange ca n-are un tati (decat din an in Pasti) e alta poveste, la 25 gandeam mai ingust. Si dintr-o opinie mai agresiva se pot INVATA multe, trebuie doar sa vrei sa vezi ce se poate invata bun, din orice iti iese in cale.

      Thumb up 3 Thumb down 0
      Reply
      • Dana / 24 March 2015 9:39

        Sunt partial de acord cu ceea ce ai scris. Nu cred ca “gandesti ingust” atunci cand te gandesti si la tine. Daca mama nu e bine, nici copilul nu va fi. Uneori trebuie sa iei decizii dureroase, dar un mediu linistit – chiar daca monoparental – e mai sanatos pentru copil decat o atmosfera de permanenta tensiune…sau mai rau. Iar domnul de mai sus a primit atatea minusuri pentru jignirile gratuite care au blocat orice fel de argumentatie sau discutie. Tonul face muzica.

        Shaabloanele cu “taica-tu ne-a lasat” si alte texte de gen sunt pentru anii ’70. Exact asa a recitat fosta mea soacra, iar urmarile sunt dezastruoase, la ambii ei copii. Macar din greselile altora sa invatam. Nu, uneori copiii au un discernamant mai mare decat varsta (din nefericire, as zice o maturizare inainte de vreme) si mai ales, percep falsitatea mult mai acut decat adultii.

        Thumb up 2 Thumb down 0
        Reply
        • O mama / 24 March 2015 22:20

          Nu ai inteles in ce sens am zis ca, atunci am gandit ingust. Ca am riscat sa raman gravida cu un om care se vedea ca e iresponsabil, si mi-am asumat ca il cresc doar eu, ca se putea intrevedea viitorul. Doar ca in acel moment nu m-am putut pune in pielea copilului (ce va simti el, din cauza absentei unui tata), ca mie greu nu mi sa-l cresc ca mi l-am dorit. Dar oricat as vrea sa imi acord circumstante atenuante, cand ma uit in oglinda stiu ca am fost de un egoism cras atunci, platesc acum cu dobanzi (ca ma doare ca pe el il doare).

          Thumb up 1 Thumb down 0
          Reply
    • Silvia Ciotir / 24 March 2015 21:55

      Domnule, ma intristeaza sa vad ca articolul scris de mine a starnit in dvs. atatea suparari. Este doar un articol, nu va maniati asa. Am sa imi asum riscul din nou, spunand doua lucruri. Primul: ca tot faceti referire la cum merg lucrurile in Romania. Nu stiu daca stiti, dar in Constitutia Romaniei, art. 30, al 6 scrie: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine”. Doar va semnalez acest lucru, deoarece stiti si dvs. ca nu am parghiile necesare pentru a va impune in vreun fel sau altul sa acordati respectul cuvenit unei alte persoane si, dupa cum vedeti, site-ul si majoritatea societatii considera vocabularul dvs ca ceva firesc. Ramane la latitudinea dvs sa alegeti cum vreti sa va adresati in continuare, mai ales ca sunteti in anonimat. Este cartea dvs. de vizita. Doi: am citit pe diagonala mesajul dvs si sper din tot sufletul ca aceasta refulare sa fie doar o intamplare si nu un mod real de a privi viata. Va pot spune doar ca, singurul lucru cu adevarat bun pe care il poate face un tata pentru copiii sai, este sa o iubeasca si sa o respecte pe mama lor. Restul vine firesc. Sper sa aveti puterea sa acordati acest respect. Va urez toate cele bune.

      Thumb up 6 Thumb down 0
      Reply
  6. O mama / 22 March 2015 11:16

    Nu inteleg de unde gelozia asta? Si lupta pe copil de parca ar fi un bun partajabil? O spun din pozitia mamei care la fel isi creste singura copilul, in schimb implicarea tatalui este nesemnificativa (la randul meu un copil care a crescut fara vizite din partea tatalui si a murit in continuu in suflet asteptand ca tatalui sa ii pese, in vreme ce mama imi explica in ce mod si-a sacrificat viata pentru noi). Cred ca doare mai rau sa il vezi cu lacrimi in ochi ca ar vrea sa il caute, ca ar vrea sa insemne ceva pentru tatal lui. Nu e o competitie pe inima copilului. El oricum ii iubeste instinctiv pe amandoi si il doare cand simte (si simte) ca e transformat in camp de bataie si nu in gradina pe care fiecare o ingrijeste cat de bine se pricepe (dar macar incearca). In cazul in care unul dintre parinti incearca sa il “cumpere” pe copil exista doua variante. Poate fi lasat copilul sa isi dea seama singur de asta (si isi va da seama), sau pentru a nu fi ranit cand isi va da seama ca nu a fost iubit ci doar folosit pe post de arma intre cei doi parinti ai lui, parintele mai lucid poate discuta cu celalalt deschis de ce nu e bine ca incearca sa il cumpere (nu poti cumpara ceva ce e al tau oricum) si care ar fi modalitatea de a primi educatie corecta, echilibrata (pe aceeasi traiectorie) de la ambii parinti. Lupta pe copil nu e productiva, iar copilul cand va fi mare va va dezaprecia pe amandoi daca se va simti folosit si nu iubit. Cand iubesti copilul te gandesti la nevoile lui (si disciplina este o nevoie, copilul nu va putea respecta in absenta ei pe nici unul) si nu la care are o cota mai mare din inima lui. Inima copilului nu poate fi taiata pe bucatele ca unul din parinti sa ia bucata mai mare… Copiii in mod normal isi iubesc in mod egal parintii. Si asa e normal.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 16 Thumb down 3
    Reply
  7. Ella / 22 March 2015 10:46

    Dar va veni si ziua in care vei auzi de la copilul impartit intre un tata extrem de indulgent si o mama fortata sa faca educatie corect urmatoarea fraza: daca nu ai fi fost tu mama, nu stiu ce as fi ajuns….si crede-ma ca merita tot efortul si toate lacrimile varsate pe parcurs.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 26 Thumb down 3
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro