Capitalism elementar: “eu te-am crescut, tu ce-mi dai?”

Ana-Maria Constantin

17 August 2013

Întrebarea era dacă sunt o mamă rea. Și eu știu răspunsul. Nu trebuie să mi-l spună nimeni. Evaluarea cea mai corectă o faci tu însuți, în funcție de situația ta, de context. Nu vă încredeți în evaluările altora. De ce? Există o tendință a oamenilor de a se considera deținătorii adevărului absolut. Se raportează la experiența lor ca la o monedă de referință. Îi iau pe cei din jur și îi așază în scala lor de valori, ca în patul lui Procust, pentru ca mai apoi să emită judecăți de valoare. Greșit. Suntem unici. Istoria noastră unică e insuficientă ca, oricât de empatici am fi, să cântărim deciziile altcuiva.

Mi se pare că primul meu articol a șocat oarecum. Și totuși cred că sunt mii de femei care gândesc așa, mii… Care au undeva în sufletul lor o îndoială, o dezamăgire, trăind prin și pentru alții. Femei și mame care dau totul și nu primesc nimic înapoi. Sau nu primesc ceea ce așteaptă. Pentru că toți așteptăm ceva. Nu facem nimic de amorul artei. Toți așteptăm valorizare, o răsplată, o mulțumire. Și când mamei i se laudă copilul, se umple de mândrie. E puiul ei, e munca ei, deci lauda e pentru ea…

mama rea

De multe ori am auzit fraza: „Câte am făcut eu pentru tine, cum m-am sacrificat și tu așa îmi mulțumești?” Câți părinți nu așteaptă rezultatele investiției lor și când copiii eșuează e o dovadă a lipsei de recunoștință. Pentru ei e un troc. Eu îți dau, te ajut, dar tu ce-mi dai în schimb? Succesul tău, iubire, timp, importanță, bani. Am mai auzit fraze de genul: „Eu te-am crescut, te-am îngrijit, te-am păzit nopțile când erai bolnav… și tu?” Și-am stat și m-am întrebat de ce un părinte poate reproșa, de ce are dreptul să ceară socoteală pe un târg care nu s-a făcut niciodată? Copilul n-a fost întrebat la naștere dacă acceptă aceste eforturi, să-și asume răsplata faptelor părintești. El se naște fără vrere. E vrerea părintelui de a-l naște. Tot a lui, de a-l crește, de a-l îngriji. Doar a lui. Fără nici o constrângere. Copilul e liber.

Niciunul din sacrificiile pe care le faci ca părinte nu trebuie să reprezinte un motiv de reproș pentru copilul tău. Nu aștepta de la el ceea ce n-ai putut îndeplini tu. Nu te lăsa în ideea că el va aprecia și-ți va mulțumi mai târziu. Fă tu tot ce poți pentru tine, iar binele tău va fi și binele lui. El nu are de ce să-ți mulțumească pentru sacrificii și nu trebuie să plătească pentru ele. Viața e un șir de alegeri. Alegerile tale sunt doar ale tale.

Nimic din ceea ce faci ca părinte nu-ți dă dreptul să impui copilului dorințele tale. Lasă-l să-și construiască propriile dorințe. Lasă-l să-și aleagă singur drumul. Nu i-l alege tu. Chiar dacă e sânge din sângele tău, carne din carnea ta. Pentru că altfel se ajunge la acea expresie bine cunoscută: „Eu te-am făcut, eu te omor!” Chiar? Și ce anume îți dă dreptul să gândești așa? Doar pentru că ești pe certificatul de naștere la rubrica părinte?

Sau se ajunge la situații asemenea celei din filmul „Poziția copilului”. Filmul acesta n-a fost făcut întâmplător în România. Este o dimensiune a culturii noastre de părinți. Cu mame care nu știu să trăiască decât prin copilul lor. În general e unul, dar pot să fie și mai mulți și mama să se concentreze cu o dragoste bolnavă doar asupra unuia, preferatul ei. Restul sunt ignorați. Stau și mă întreb câte mame nu sunt în situația respectivă? Câte se ascund în titulatura de mamă ca să uite de eșecul lor pe alte planuri? Câte uită să se îndepărteze de copil și caută motive să-l lege de ele, chiar dacă acesta e deja adult. Caută scuze: sunt bolnave, nu au pe nimeni altcineva, trebuie ajutate, ascultate la telefon ore întregi, invitate la toate sărbătorile, prezența lor e obligatorie… De fapt nu au viața lor, o trăiesc pe a altora, o trăiesc pe cea a copilului, vor să știe totul despre el, îl ascultă pe la uși, îl țin dependent financiar, emoțional, îi controlează casa, relațiile, tot.

N-am văzut filmul. Dar am trăit o realitate asemănătoare. Nu trebuie să-l văd ca să știu ce e în el. M-aș putea delecta cu aspectele artistice. Doar știți că viața bate filmul. Și eu refuz să fiu o asfel de mamă. Și refuz să-i atribui copilului meu eșecurile mele, sacrificiile mele. Să-l culpabilizez pe el pentru că n-am luptat eu suficient. Există desigur și un revers al medaliei, dar viața nu e o pictură în alb și negru, ci un tablou în mii de nuanțe de gri.

Simone de Beauvoir spunea că nu ne naștem femei, devenim. La fel și mame. Fiecare este mama care vrea să fie. Este un rol. Până la urmă care e definiția unei mame bune? Nu există. Fiecare se definește individual. Conștiința ta e primul tău judecător și cel mai important.

Și tu poți scrie pe Catchy!  :)  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro. 

Citiţi şi

Demnitatea unei femei nu poate fi anulată de o amantă

Sex, normal, că doar nu-s chiar așa bou

Dacă azi ar fi ultima zi a vieţii mele, aş vrea să fac ceea ce voi face azi?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,769 views

Your tuppence

  1. ella / 20 February 2016 12:39

    Cred ca totusi copilul intr-un fel anume trebuie sa-ti multumeasca, altfel ajunge sa i se cuvina exact ca in” pozitia copilului”, materialitatea de azi le-a cam luat si lor sufletul cu atat mai mult adolescentilor, am si eu un fiu, pe care de la 12 ani l-am calauzit singura, habar nu am cum am reusit caci a fost tare greu, a fost suficient ca l-am respectat si l-am iubit si azi ma declar fericita de viata lui, am stat mult de vorba, si cand mi se parea ca vorbesc singura, tot vorbeam pe ton jos, despre viata si fara pretentii, ii spuneam uneori ca e esential si vital sa-i stiu fiecare pas doar ca sa-i sar in ajutor daca e nevoie, daca ma minte de unde sa-l iau sa-l ajut?sau daca nu vrea sa ia bacaloreatul poate ca care span destul in mizerie, nu stiu ce s-a prins in sufletul lui, uneori copii trebuie socati sau supravalorizati ca sa-i ti in mana…azi are 2 mastere, inginer destul de respectat la numai 27 de ani,si muzician, eu cel putin ca parinte dorm linistita cu constiinta impacata, dar fata de parintii mei mereu am o razvratire a neamplinirii mele.Ramane aceasta meserie cea mai grea din lume daca vrei sa ti-o asumi la modul frumos, daca nu e destul de usor sa-ti arunci gunoiul in sufletul copilului, paradoxal chiar si atunci cand ii oferi tot !

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Maria / 1 September 2013 22:17

    Eu si cu sora mea trebuie s o servim pe mama,suntem servitoarele ei ,metaforic evident,pt ca tata e un misogin ,si din pacate mama tine la el,adica la un barbat misogin,eu urasc misoginii.Femeile care vad in copii obligatii,au avut tata misogini,se simt fara valoare,si tolereaza un barbat misogin,si evident ca ea s a sacrificat pt noi,si evident ca trebuie sa i fim recunoscatoare si s o servim pana la adanci batraneti,nu ca ar fi asta o problema,dar modul de a pune asa problema,ideea e ca ma obliga sa vorbesc cu tata si eu nu vreau,de fiecare data cand vorbesc cu el am un gol in stomac.La varsta mea este penibil,ca mama sa te roage sa vorbesc cu tata,ma trateaza ca un copl prost si tembel.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Nora / 20 August 2013 0:28

    Desi nu te cunosc, parca mi-ai fi un alter ego. Pe blogul meu vei gasi multe povesti despre femei, fie ca sunt ele soacre si nurori. Iau eu “vreau sa scriu tocmai pentru ca noi, nurorile de azi, sa nu ajungem sa cadem in patima si obsesiile soacrelor noastre. Nu de alta, dar am vazut multe soacre puse la colt de proprii lor copii. Iar cand o relatie se distruge, cu greu se mai reface: increderea si respectul devin misiune imposibila”.

    Iar “statement-ul” meu spune totul: http://noraisteata.blogspot.ro/2013/03/statement.html

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  4. Zelda / 19 August 2013 19:55

    Asa gandesc si eu, si asa i-am spus mereu tatalui meu cicalitor, dictatorial si ultraconservator, genul “eu-te-am-facut-eu-te-omor”. Ca daca m-a vrut, sa ma suporte asa, nerecunoscatoare pt ca mi-a dat viata (!!!), diferita de el (nu sunt clona lui, orice ar crede sau ar vrea sa fie), lipsita de dorinta bolnava pe care el o are de a jigni pe toti cei din jur cand nu-i convine ceva.

    Din pacate spiritul meu liber si revoltat n-a insemnat nimic in comparatie cu geniul lui manipulator. Pe mine nu m-a mai manevrat cum a dorit, de la un punct incolo. Dar i-a orientat pe cei din jurul meu in directia dorita de el.

    Fereasca Dumnezeu de parinti egoisti si posesivi !

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  5. Mioara / 19 August 2013 14:44

    Cred ca nu este vorba doar de noi ca mame, ci de ei – copiii ca viitori adulti. Am vazut exemple mult mai reusite in societati mai evoluate decat a noastra, respectiv copilul este privit ca cetatean. La 20 de ani, trebuie sa faca ceva, fie studii, fie munca. Din pacate la noi, se ramane pe sprijinul parintilor pana la adanci batraneti, iar raportul “Ce-mi iese mie din asta?” devine toxic, nociv si deloc constructiv, intr-o vesnica asteptare din ambele parti.

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  6. Daniela / 18 August 2013 7:32

    Nu am copii, inca, dar aceleasi reprosuri le-am auzit pana la 24 de ani. Sincer, pe mine m-au ajutat si m-au ambitionat mereu sa fiu independenta, sa am curajul sa ma descurc singura, sa ajung sa ii ajut pe ai mei. Chiar, daca ma dureau acele cuvinte mie una mi-au prins bine fiindca m-au facut sa ma revolt si sa-mi cer dreptul la independeta fata de parinti. O mama nu cred ca poate fi rea, excluzand cazurile clinice.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  7. Gabriela Berechet / 17 August 2013 22:51

    Nu sunteti o mama rea! Cei care va judeca sunt ipocriti! De fapt, la 19 – 20 de ani, copiii nostri sunt niste oameni care trebuie sa-si ia viata in maini! Asa cum si noi ne-o reluam pe-a noastra, prea distanti cu propria viata pe parcursul celor 20 de ani de creare, crestere si consolidare a educatiei copiilor nostri, ca sa fie niste oameni speciali si nu ca vascul in copaci! Eu zic ca redescoperim ca si noi avem o viata, cu planuri, cu sentimente, cu vise…si un univers in care centrul devenim noi si nu copiii nostri! Si ne e nimic rau in asta! Imi amintesc de mama unei prietene, care la 94 de ani imi spunea: lasa draga, ca n-am vazut la cimitir diferente intre mormintele mamelor care si-au sacrificat toata viata copiilor, si ale mamelor care i-au lasat sa-si vada si de viata lor! Tot asa de inalte erau buruienile, mi-a zis, ridicand antebratul pana la inaltimea fruntii ei!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 22 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro