Căsătoria ca obsesie

Ovidiu Ivancu

24 May 2014

ovidiu ivancuCâteodată, mă surprind amintindu-mi vag de adolescența mea în Drăgășani, undeva în sudul țării. Am lucrat o vreme, în timpul liceului și, mai apoi, în anul de după terminarea lui, până am ajuns la facultate, pentru o televiziune locală și un săptămânal al cărui tiraj, minuscul, era de multe ori distribuit gratuit. Desigur, când ai 18 ani și te vezi pe sticlă sau îți recunoști numele în josul vreunui articol, ți se pare cumva că lumea îți aparține. Devii arogant, capeți despre tine însuți o imagine deformată. Faptul de a fi recunoscut pe stradă mi se părea atunci o victorie personală pe care o savuram inconștient. Când am plecat către Ardeal, luni de zile mi s-a părut că anonimatul în care trăiam e o tragedie insurmontabilă. Acesta este, de altfel, motivul pentru care astăzi, la 36 de ani, cred că înțeleg în ce măsură mirajul televiziunii te poate face să pierzi legătura tocmai cu ceea ce se presupune că ar trebui să facă obiectul televiziunii: lumea reală.

Îmi amintesc distinct norma de știri și reportaje pe care trebuia să o îndeplinesc zilnic, cu religiozitate. Într-un oraș atât de mic, la sfârșitul anilor ’90, cutreieram adesea ore în șir străzile orașului, alături de cameramanul meu, inventând știri, provocându-le; însoțeam patrulele de polițiști și jandarmi până dimineața, în speranța că vom găsi pe băncile din parcul orașului ceva cerșetori pe care să-i pot trezi, cărora să le așez în față un microfon; mergeam prin piețe, alături de poliția economică, făcând tot ce se putea face pentru a enerva cât mai mulți comercianți, pentru a-i face să devină agresivi în fața camerei de luat vederi. Trăiam din agresivitate, salariul meu depindea de spectaculosul imaginilor pe care le puteam surprinde.

Colecția Costică Acsinte

La ziar, era altceva. Rareori plecam din redacție în căutare de subiecte. Foloseam telefonul și internetul, o invenție care mi se părea pe atunci fabuloasă și suficientă. Acolo, în redacția ziarului, undeva în spatele Muzeului Vinului, am cunoscut-o pe T. Era mai în vârstă decât mine și lucra la tehnoredactarea materialelor. Scriam, închis în biroul pe care îl împărțeam cu cei câțiva colegi, alături de un pachet de țigări, iar T. introducea textele pe calculator și le așeza în pagină. Scriam, desigur, mult și prost. În nopțile pe care le petreceam jucând table cu alți colegi de redacție, T. ne făcea cafeaua și râdea reținut de fiecare dată când vreunul dintre noi avea ceva amuzant de spus.

Târziu, am început să înțeleg drama existenței lui T. Ea era obsedată de ideea de a se căsători. Făcea parte din acea categorie de femei pentru care anii ’90 erau confuzi și bulversanți. Împlinirea ca femeie însemna obligatoriu, în mintea ei, trecerea la statutul de soție și, mai apoi, de mamă. Fusese crescută în așa fel încât să considere că o femeie trecută de 24 de ani poate fi ori soție, ori nimic. Și tocmai această obsesie de a trata fiecare bărbat care îi acorda atenție, de la bun început, ca pe un viitor soț, o îndepărta fatal de căsătoria la care visa. T. nu-și pierdea prea multe nopți la petrecerile noastre ad-hoc, deși poate ar fi vrut, din teama ca nu cumva vreunul dintre noi să o considere nedemnă de rolul de „femeie serioasă”, pe care și-l asumase și pe care-l juca secundă de secundă. La glumele noastre cu tentă sexuală, ea reacționa de fiecare dată reținut, deși intuiam că ar fi vrut să participe cu o replică, cu o remarcă. Era victima propriei ei educații, așa cum, de altfel, suntem, până la un anume punct, cu toții.

T. a fost mereu înspăimântată de ideea că ar putea spune ceva nepotrivit. Voia atât de mult să fie soția perfectă, încât uitase demult să fie femeie. Se îmbrăca elegant, corect, cu fuste lungi și bluze închise până la ultimul nasture, ne spunea adesea că știe să gătească, ne povestea câte ceva despre multele ei aptitudini de gospodină și, inevitabil, în felul acesta reușea să ne îndepărteze de ea, să ne facă să ne temem de orice apropiere. Cine dintre noi și-ar fi asumat invitarea ei în oraș, la o cafea, știind că, după o singură întâlnire, T. avea să se comporte de parcă a doua zi ar trebui dusă la starea civilă?! Pe atunci, nu realizam, desigur, cinismul situației. Eram cu toții tineri și, nu uitați, era sfârșitul anilor ’90! Aveam certitudinea că lumea ne aparține, că ziarul pentru care scriam era centrul universului, că ceea ce făceam noi acolo avea să schimbe totul! Nu aveam timp pentru biata T., o priveam ironic, fără să înțelegem cu exactitate de unde vine ideea asta fixă a ei, de a avea o familie cu orice preț, doar de dragul ideii de familie!

Nu am mai reîntâlnit-o pe T., însă am aflat ce s-a întâmplat cu ea. Evident, s-a căsătorit! Iese destul de rar din casă, nu are un serviciu sau carieră, merge până la piață, se întoarce acasă și, dacă e să dau crezare spuselor vechilor mei amici, e destul de tristă. Are și o fetiță. Dacă citește textul acesta (deși, poate că ar fi mai bine dacă nu l-ar citi!), aș avea să-i spun un singur lucru: să nu-și educe copila pentru a deveni soție înainte de a fi și femeie! Măritișul nu poate fi un scop în sine, el e cel mult o consecință a ceva! În lipsa acelui „ceva”…



Citiţi şi

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Unde dispar iubitele după căsătorie

Aia e de vină! L-a corupt, l-a stricat, s-a urcat cu totul pe el și l-a zăpăcit de cap

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
8,433 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro