Căsătorie cu vânătăi

28 January 2018

În dimineața aceea de aprilie, de îndată ce am deschis fereastra, aerul primăvăratic mi-a umplut plămânii. Mă uitam și aveam impresia că nu doar simt căldura, ci o văd în razele soarelui care se revărsau bogate printre ramurile copacului din curte care începuse să înflorească, o aud în cântecul păsărilor, o miros în aerul proaspăt. Așa că am decis repede. Dacă tot era sâmbătă, era cazul să mă bucur de ziua aceea frumoasă și să îi închin o plimbare.

Cu L. nu mai vorbisem de mai mult de jumătate de an. Între master, serviciu și noua relație, nu mai avea timp de nimic altceva. De câteva luni, se mutase împreună cu iubitul ei și de atunci până și la telefon vorbeam foarte rar și foarte puțin. Dar am zis să încerc și de data asta. Ziua aceea frumoasă părea că nu poate să aducă decât lucruri bune. Și așa a fost sau, cel puțin, așa părea. L., prietena mea bună din facultate, șefa de promoție din anul nostru, nu doar că răspuns la telefon, dar a și acceptat invitația mea la cafea.

Eu am ajuns cu câteva minute mai devreme. Când am văzut-o venind spre mine, mi s-a părut puțin schimbată. Când s-a așezat pe scaunul din fața mea, aproape nu o mai recunoșteam. L., fata plină de viață, cu părul de aur și ochii de culoarea cerului, cu zâmbetul atât de larg că toți o știam de „zâmbilici,” slăbise enorm, era palidă, ochii îi erau încercănați și lipsiți de orice fel de expresivitate. De unde altădată vedeai cerul în ei, acum nu vedeai decât o privire înghețată și, mi se părea mie, oarecum speriată. După ce am vorbit câteva minute bune despre banalități, încercând din răsputeri să nu arăt cât de uimită și îngrijorată eram de schimbarea pe care o vedeam la ea, am întrebat-o pe un ton ce se voia a fi neutru, dar care mi-a trădat emoțiile:

– L., ești bine?

– Sunt bine, mi-a răspuns, mai mult șoptit. Vorbea mult mai încet decât îmi aminteam. Tonul era scăzut și vocea calmă, de parcă nu ar fi vrut să supere pe cineva vorbind prea tare sau prea hotărât (lucru care o caracterizase din plin în facultate). Mă mărit, a adăugat, vrând parcă să mă convingă prin aceasta că este bine.

– Serios? Felicitări! am zis eu încercând să par bucuroasă, dar fiind încă îngrijorată.

În următoarea oră, am mai încercat de câteva ori să aflu ce o marcase atât de tare, dar de fiecare dată a evitat subiectul.

Spre finalul întâlnirii, când ne-am ridicat să plecăm și L. se pregătea să își îmbrace jacheta, mânecile bluzei i s-au ridicat și atunci am observat. Avea încheieturile pline de vânătăi. În momentul acela am înțeles de ce L. nu mai ieșea cu noi, de ce nu mai răspundea la telefon, de ce nu „voia” să păstreze legătura cu nimeni. Făcusem legătura cu iubitul ei dinainte, dar bănuiam că e doar posesiv, nu credeam că este și violent, nu credeam că L. ar fi permis vreodată vreunui bărbat să fie violent cu ea.

După ce a încercat diferite explicații până când am rostit eu adevărul, într-un final a recunoscut că vânătăile erau opera logodnicului ei.

– L., tu ai de gând să te măriți cu tipul ăsta?

– Sunt însărcinată, nu am ce să fac.

– Ești însărcinată? Nu știam cum să îmi manifest uimirea și groaza în același timp. Știe că ești însărcinată și îți face asta? Nu că altfel ar avea vreun drept, dar L., tu chiar îl vrei în preajma copilului tău?

– Nici nu mă gândesc la avort, știi asta deja. Nu vreau să am un copil care să crească fără tată. Și nici nu vreau să mă gândesc ce ar spune ai mei dacă ar auzi de așa ceva!

violenta

sursă foto: 500px.com

L. crescuse într-o familie foarte conservatoare. Bineînțeles, își iubea și își respecta părinții. În toți anii de facultate auzisem de teama ei de a nu-i dezamăgi. Dar credeam că, plecând de acolo, văzând o altă gândire, altfel de perspective și devenind ea însăși parte a unei alte lumi, s-a debarasat de aceste temeri și de nevoia de a se supune unor reguli nescrise incoerente care obligă femeia la supunere oarbă, tăcere, sacrificii și suferință pentru că are un copil care trebuie să își aibă tatăl alături. Mă așteptasem să fi îmbrățișat deja alte idei.

– L., nu poți să vă faci asta. Sunt sigură că ai tăi vor înțelege. Măcar vorbește cu ei.

– Copilul meu nu va crește fără tată, mi-a spus, și pentru prima oară am văzut iarăși o scânteie în ochii ei. Era intrigată, era hotărâtă, știa ce voia. Dar, imediat după, ochii i-au redevenit goi, parcă lipsiți și de culoare. Puteam vedea dincolo de ei, dar nu îi vedeam sufletul, ci orbitele. Sufletul îi era acum robit de cel care urma să îi devină soț și tată al copilului ei. Gândul mă îngrozea. Cred că și pe ea.

Afară era soare, în sufletul meu era furtună. Îmi venea să strig, să merg și să îl supun și eu pe el la același tratament. Îmi venea să o zgâlțâi pe L. și să o trezesc la realitate. Să o fac să vadă ce greșeală era pe cale să facă. Să îi alung resemnarea aceea ce îmi amintea de cei care se resemnează în fața unei boli incurabile. Un copil nu e o boală incurabilă. Un copil ar trebui să fie un motiv de bucurie. Dar L. nu voia să aibă un copil fără tată.

În sufletul ei cred că era deja toamnă, totul desfrunzit, cenușiu și ud, iar ea aduna frunzele galbene și le număra neputincioasă.

Copilul ei ar trebui să aibă acum câteva luni. L. nu mi-a mai răspuns de atunci la niciun telefon… S-a abandonat suferinței.

Guest post by Camelia Petrache

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Trebuia să aleagă

Kate albește? Și ce, tu nu îmbătrânești?

Ce aș fi vrut să aud de la tine, mamă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,562 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro