Câte vieți poate distruge un bărbat

Catchy

9 November 2016

Când am ajuns acasă, bunica mi-a dat vestea:

– Tati s-a dus…

Aveam 17 ani.

Tata a murit după trei luni de stat prin spitale. Avea ciroză, făcută pe fond de alcool, combinată, în mod nefericit, cu o hepatită C, luată de la stomatolog. Și el, și mama au luat virusul de la același stomatolog. Mama, însă, fiind o femeie foarte cumpătată, organizată și responsabilă (…și abstinentă total de la alcool), a făcut chinuitorul tratament cu Interferon + regimul alimentar, strict, aferent unei astfel de boli. Era să moară și ea. Nu este indicat să începi un tratament cu un astfel de citostatic, decât dacă ești liniștit. Ea, însă, a fost chinuită, toată căsnicia ei cu tata.

Tata era un om puternic. Bănățean, cu principii tradiționale fixe („Rolul bărbatului e să facă bani și al femeii să vadă de casă și prunci!”), era mai mult absent de acasă. Vara ne trimitea pe mine și pe mama la țară sau la mare. Iarna ne trimitea la munte. Ne trimitea cu alte soții de „bărbați cu principii”, ca și el, sau singure. Mama nu a muncit. Nu a lăsat-o el.

Copilăria mea s-a învârtit în jurul mamei mele. Doar ea a gestionat educația mea, crizele adolescentine (nu am fost un copil problemă. Mama a avut o mână de fier și nu mi-am permis, nicio clipă, să-i nesocotesc cuvântul, pentru că altfel „mi-o luam pe cocoașă”).

tata-rau

Mi-aduc aminte de tata că… exista. Dar și-a pus amprenta asupra mea abia de pe la 10 ani, când a început, în mod obsesiv, să-mi inoculeze ideea că trebuie să învăț BINE, să acumulez cunoștințe, ca să am un job excelent sau o afacere excelentă, care să-mi asigure venituri excelente, astfel încât să nu poată niciun bărbat să-mi ofere mai mult, decât aș putea eu să-mi ofer. Pufnea și spunea în scârbă că nu vrea să știe că fii-sa, pentru care se sacrifică, stă la mâna unui bărbat. Adică, în concluzie, nu voia să știe că vreunul își permite să-mi pretindă mie ce i-a pretins el mamei: să-și lase serviciul (bun, pentru vremurile acelea!), pentru a fi casnică și la cheremul lui.

Îmi aduc aminte de tata că pleca la 6 dimineața din casă și venea la 2 noaptea. Indiferent de zi. Parcă, efectiv, voia să fugă de acasă, deși el și-a dorit cu ardoare o familie. A avut-o la 45 de ani. Dar se pare că obiceiurile rele nu și le-a mai putut elimina din sistem, chiar dacă viața i-a adus și un colț de liniște. Îi spunea mamei, în foaaaaarte puținul timp petrecut acasă, că este mulțumit de felul în care ea conduce și organizează familia. Ca un șef care dă rar pe la firmă, dar are feedback-uri pozitive pentru managerii lui.

Ce făcea tata de la 6 dimineața la 2 noaptea? Muncea câteva ore la atelierul de tâmplărie pe care-l avea. Apoi, se întâlnea cu prietenii și chefuiau. Mereu venea băut acasă. Nu făcea scandal, nu era violent. Venea, o trezea pe mama ca să-i dea de mâncare și se culca. Ritmul acesta a mers câțiva ani. Mama era foarte îngrijorată. Știa că alcoolul nu duce la nimic bun. În plus, nu știu cum a rezistat atât lângă un soț absent, care a ales câștigurile și prietenii, în locul familiei.

– Eu muncesc. Aduc bani! Banii implică sacrificii!

– Da, dar copilul a crescut și mă întreabă de ce nu vii niciodată cu noi, nicăieri. Colegii de la școală pleacă mereu cu părinții în vacanțe…

– Părinții colegilor fetei se complac la locuri de muncă limitate, care le oferă posibilități limitate! Eu vă asigur de toate și muncesc ca fii-ta să aibă un viitor.

– Da, dar te distrugi! Îți distrugi sănătatea!

Mie, un timp, mi se părea ciudat când mai mergeam pe la colege pe acasă și vedeam toată familia la masă. Aveam impresia că ei sunt ciudați, ca familie, nu noi.

Dar să nu vă închipuiți că aveam luna de pe cer. Nu! Aveam tot ce-mi trebuia de îmbrăcat, rechizite pentru școală și un frigider plin, dar nimic pe lângă. Nu mi se dădeau bani niciodată. Ca să nu cresc snoabă! Aveam tot ce-și dorea tata, nu ce-mi doream eu. Da, aveam calculator, aveam pianină, dar neavând ureche muzicală, am rugat-o pe mama să-mi oprească lecțiile de muzică. Nu-mi plăceau. Oricum mulți ani am auzit reproșuri că „alții își doresc pianină în casă și nu-și permit!”. Eu mi-am dorit chitară, dar mi s-a transmis că numai neterminații cântă la chitară. Eram înscrisă la balet. Nici asta nu-mi plăcea, pentru că NU AVEAM TALENT. A fost tot o alegere impusă de către tatăl meu, prin intermediul mamei. Cursuri de patinaj, cursuri de dans, cursuri de tenis, cursuri de înot, cursuri de Germană… Toate au fost alegerile tatălui meu, impuse, forțate și băgate pe gât. Mama trebuia să se conformeze și să mă ducă la toate. Pe unele le-am acceptat și mi-au folosit. Altele țineau de talentul și abilitatea mea personală, pe care tata nu înțelegea de ce nu le aveam…

Eu nu aveam dreptul la opinii. Iar dacă totuși, îndrăzneam să mi le exprim, mi se închidea gura imediat.

La 15 ani eram deja obosită. Nu aveam nicio zi în care să dorm cât aș fi vrut. Nici măcar în weekend. În fiecare dimineață mă trezeam la 6.30, pentru a merge la școală, apoi la cursurile impuse de tatăl meu sau la meditații.

Tata a decis că trebuie să urmez ASE-ul. Pentru că un an de zile l-am mințit că urmez cursurile unei clase cu profil realist (care să-mi asigure traiectoria către ASE), mi-am primit o papară soră cu moartea și pentru că nu mai putea să mă mute de la Filologie la Mate-Info, a decis, ca din clasa a 9-a, de două ori pe săptămână, să fac meditații la matematică, din programa profilului Real. În zadar visam eu, de la 12 ani, să urmez Facultatea de Jurnalism. Îmi plăcea să scriu, să creez, să visez, încă de pe atunci. Dar „numai curvele se fac jurnaliste. Eu nu cresc o curvă!”

Deja, efectele bolii începuseră să-și pună amprenta pe el. Pentru cine nu știe, hepatita C este boală foarte parșivă. Nu simți nimic, nu te doare nimic, până în ultima fază, când mai ai un pic și mori. El având ciroză, de la băutură, nu a putut face tratamentul cu Interferon. Era irascibil și începuse să devină și violent, fizic, atât cu mine, cât și cu mama.

Starea lui de sănătate s-a deteriorat rapid. În trei luni de zile nu se mai putea ține pe picioare, nu mai mânca nimic (îi pretindea mamei să-i gătească zilnic altă mâncare și să i-o aducă la spital, deși nu se atingea de ea).

Într-o zi, când am fost să-l vizitez la spital, mi-a spus că din cauza mea se afla în starea aceea. A fost pentru prima oară când mama a contracarat spusele lui, nepermițându-i să mă împovăreze cu acest lucru.

– Știi foarte bine de ce s-a deteriorat starea ta de sănătate. A fost alegerea ta! Nu ai ținut un regim, nu ai vrut să lași băutura, nu ai vrut să te odihnești… ai fugit de casa ta și de noi, de parcă am fi vrut să-ți mâncăm sufletul! Nu îți permit să distrugi fata cu alegerile tale! Destul!

Nu am mai vrut să-l văd cât a fost internat în spital. Peste două zile, deși nu am dorit să admit că el avea să moară, bunica mi-a dat vestea. Eram clasa a 12-a.

După BAC, am urmat visul lui, de a face ASE-ul, Facultatea de Marketing. Am căutat să urmez cursurile unei facultăți din cadrul ASE-ului, așa cum și-a dorit el, dar totuși să fac și ceva cât mai apropiat de idealurile mele. Voiam să-mi cultiv creativitatea debordantă, talentul pentru scris și dorința de a urma o meserie, care m-ar fi ajutat să socializez foarte mult. Știu că el, când s-a referit la „ASE”, a vrut să spună că trebuie să merg la Finanțe-Bănci sau Contabilitate. Că doar „așa o să câștigi bani!”

Am 31 de ani. Trăiesc cu regretul că, deși am avut tată, nu am simțit nimic din imaginea paternă, pe care orice tată ar trebui să o transmită copilului lui. L-am simțit în viața mea doar când mi-a trasat, fără drept de apel, o viață, pe care probabil și-ar fi dorit el să o aibă. Din greșelile lui am învățat că niciodată nu trebuie să constrângi un copil să realizeze ceea ce tu nu ai putut. Lasă-l să viseze, să-și dea seama ce își dorește… să experimenteze și să testeze. Susține-l și sfătuiește-l. Dar nu-i știrbi aptitudinile din fașă, doar pentru că tu ai o părere greșită și preconcepută vizavi de idealurile lui. Și, pentru Dumnezeu, nu alege banii în defavoarea copilului tău. Timpul nu se întoarce niciodată!
Mama mi-a permis să am opinii, după moartea tatei. M-a încurajat să scriu și să-mi cultiv pasiunea pentru istorisiri. A dorit, probabil să-mi ofere o fărâmă din visul unui om în devenire.

Iar acum… sunt în concediu maternal.

Guest post by Mădălina Trifu.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Scrisoare către Moș Nicolae

Lăsați domnișoarele să facă ce vor!

Copiii noștri, sclavii noștri

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,578 views

Your tuppence

  1. Anne / 18 November 2016 7:05

    Ai mare dreptate! Și din viata mea a lipsit foarte mult tata..Acum el a realizat cat a greșit nefiind lângă mine și încearcă sa recupereze tot timpul pierdut,iar pentru gestul asta îl iubesc de 10 ori mai mult ! Îmi pare rău pt pierderea suferită și ma bucur enorm pt realizarea ta (cea din burtica)! Naștere ușoară îți doresc, iar dacă deja ai născut. .Sa îți trăiască puiul și sa aibă parte de sănătate și fericire alături de voi!!! Pupici!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Andreea R. / 9 November 2016 20:11

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 2 Thumb down 9
    Reply
    • Mădălina / 9 November 2016 20:34

      Cu nimic. Am dorit sa subliniez că fiecare om ar trebui să aiba un cuvânt de zis in drumul pe care dorește să-l aleagă în viața lui. Atât.

      Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro