Către un tătic bătăuş

Cătălina Hetel

30 March 2017

hetel 2Recunosc că unii oameni mă siderează mai mulţi decât alţii şi mai recunosc că nu sunt o bătăioasă, nu-mi afirm dur punctul de vedere nici măcar când ştiu că am dreptate. Prefer statutul de observator şi de contemplator, îmi pare mai simplu decât să mă contrazic cu cineva, mai ales când ştiu că rezultatul nu va schimba nici lumea şi nici măcar gândirea interlocutorului. Îmi place să mă mir şi mă surprind că încă găsesc lucruri care să mă mire.

Aşa că mă mir. Mă mir cum într-o întâlnire de parenting apare EL, tăticul care recunoaşte ferm şi franc, brutal de sincer, dar de admirat totuşi pentru curaj, că îşi bate copilul. Asta cu bătutul copilului este o poveste despre care se cam vorbeşte pe la colţuri. Ori suntem vehement împotrivă, ori plecăm privirea promiţându-ne că o să facem pe dracu în patru ca să nu mai altoim odrasla, ori suntem dintre cei care nu ştim să explicăm ce facem, dintre cei care există, respiră şi fac ceea ce îi taie capul în acea secundă. Un fel de, dragă copilule, mă enervezi, deci te distrug, suntem care pe care, chestiune de supravieţuire şi de selecţie naturală.

Situaţia în care să vii cu nevasta la un atelier de parenting pentru ca să îi demostrezi ei şi celorlalte muieri emancipate de acolo (cuvintele lui), că bătaia e singurul mijloc de educaţie, a fost, recunosc, una în premieră pentru mine.

S-a așezat exact lângă mine, privind amuzat şi superior în jur, cu aerul omului care e acolo degeaba. A început spunând despre el că, spre deosebire de soţia lui, el crede că limitele unui copil mic se pun doar prin bătaie. Că soţia lui, aflată în dreapta lui, că în stânga eram eu, crede, fals, evident, că poate răzbi fără să bată copilul. Acţiune care eşuează pentru că ea ţipă, copilul ţipă până când intervine mâna forte a divinităţii paterne care aplanează situaţia cu o palmă plasată uneia din ele.

Din teoria lui, am aflat lucruri noi, cum că se bate copilul mic, până în 10-12 ani, după aia nu-l mai baţi pentru că până la acea vârstă deja i-a intrat la cap ceea ce trebuia să-i intre. Adevărul e că nu mă gândisem că în teoria bătăii ar exista şi o limită de vârstă. Credeam că dacă îţi cafteşti copilul, o să o faci mereu, dar dacă mă gândesc mai bine, s-ar putea să ai dreptate, pe la 12 ani, copilul ar putea fi mai înalt decât tine şi tu din ce în ce mai decrepit, astfel încât varianta „care pe care” să îşi schimbe sensul, ceea ce nu-i plăcut pentru părintele iniţiator de agresivitate.

palma copil ura

Am mai aflat că în această teorie, copilul ar alege de bunăvoie şi nesilit de nimeni, de fapt, bătaia. Părintele îi dă de ales între a continua acţiunea şi a lua o palmă, iar copilul alege inevitabil palma, fiindcă aşa e el, al naibii.

Am aflat că metoda lui funcţionează ceas pe când a noastră, aia cu vorba bună şi răbdarea, nu. Aici mi-a adus argumente, cumva imbatabile.

Noa, dragă tăticule, te-aș contrazice puţin. Copilul nu alege bătaia, alege ântre a renunţa la sine, la ceea ce îşi doreşte şi consecinţa brutală impusă de tine pentru confortul tău. Copilul urlă, ţipă pentru că aşa simte să facă. Tu, ca părinte adult, eşti cel care te adaptezi ţipetelor lui şi le modelezi şi le conţii şi le înţelegi. Ştiu că ţi-e greu, dar copilul nu ţi-a impus să îl naşti, tu ai ales asta.

Copilul dărâmă, strică, caută, goleşte, tu eşti cel care le iei din preajma lui. Nu îi laşi la îndemână lucruri fragile pentru ca apoi să spui că el nu e cuminte şi le dărâmă. Poate că tu ai uitat voluptatea de a-ţi turna în cap o găleata de apă sau de a sări în noroi, dar el nu a apucat să o uite. Poate că el e atât de viu şi de real, încât acceptă şi o palmă decât să refuze să se simtă bine. Mă înclin în faţa acestui copil care, cu puţin noroc, va ajunge un om mare şi sincer cu sine, dar nu datorită palmei tale, ci datorită forţei lui care nu l-a lăsat să renunţe şi să se plece. Ştiu, tu vei spune că tu l-ai făcut om şi că tu l-ai ţinut departe de greşeli. Eu cred ca el e doar înţelept, mult mai înţelept decât tine.

Ai mai spus că metoda ta funcţionează din prima, în timp ce nouă, femeilor emancipate, ne iau luni şi ani să reuşim să punem limite copiilor. Da, violenţa mereu funcţionează din prima. Urletul, ţipătul, palma, agresiunea te fac să renunţi la ce făceai, să laşi din mână ceea ce îţi producea plăcere şi să te gândeşti de două ori înainte de a mai încerca.

Teama şi durerea înlocuiesc bucuria de a încerca şi noi numim asta educaţie. Rezultatul e însă obedienţa şi vinovaţia de a exista pe care adulţii o numesc „cuminţenie”. Viaţa e o încercare şi copilul încearcă, testează şi nu mereu încearcă ceea ce noi părinţii ne dorim să încerce. Da, noi ne dorim sa încerce gustul piureului de morcovi şi el încearcă gustul nisipului şi al pământului de flori. Şi mai încearcă o dată chiar daca noi i-am spus ferm „nu”, aşa cum şi noi mai încercăm o dată, chiar dacă el a întors capul în faţa linguriţei cu mâncare.

Cum ar fi dacă aş da şi eu în tine acum? a întrebat o mămică. I-ai răspuns zâmbind: păi, mă uit la tine, văd că nu eşti prea mare, aşa că probabil n-o să mă doară, deci pot să fac ce vreau. Logic nu? De o logică înspăimântătoare. O să îţi spun un secret, copilul tău lovit va înţelege că viaţa este despre cine dă primul sau despre cine dă mai tare. Nu îşi va asuma ceea ce face, ci îşi va concentra efortul ca să ocolească pedeapsa. Va măsura întâi forţa celuilalt şi va da poate o palmă nedreaptă dacă adversarul e mai mic, doar pentru că poate, în timp ce va pleca capul supus în faţa unui adversar ipotetic mai puternic. Va aştepta mereu o palmă de undeva oricând va greşi sau va da el prima palmă atunci când cineva îi va greşi sau, şi mai frumos, îşi va da el singur palma atunci când crede că o merită, pedepsindu-se singur pentru ceea ce el însuşi va numi greşeală.

Ai mai spus că noi, femeile care te contraziceam, suntem exaltate şi că, de fapt, o palmă nu înseamnă că dai tare, că e doar o atingere, o idee, că în acest moment bătaia copilului e mult supralicitată, că toti am fost bătuţi şi că o palmă părintească e mereu necesară. Ce nu înţelegi tu e că o palmă nu e doar o palmă, că înseamnă şi durere sufletească, şi lipsa ocaziei de a explica, şi umilinţa, şi devalorizarea. O palmă înseamnă distrugerea celui din faţă, anihilarea lui sufletească, supunerea lui, înseamnă o relaţie de supunere şi de umilire.

Recunosc că în această experienţă m-a înspăimântat nu atât faptul că îţi loveşti copilul, cât faptul că nu am reuşit să schimb nimic în tine, să clatin nimic. Ai venit pentru a-mi demonstra că nu am dreptate şi, în mintea ta, ai reuşit. Crezi că ai câştigat, că „m-ai făcut din vorbe”. Trist e că nu ai câştigat nimic nici tu, nici fetiţa ta şi că veţi duce mai departe aceeaşi poveste a educaţiei bazată pe umilinţă şi devalorizare.

Pe Cătălina o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.


Citiţi şi

El nu căuta o parteneră de viaţă, ci o victimă

Cu tot respectul, nu ţi-a cerut nimeni să-mi educi copilul

Nu există femei pur şi simplu…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,300 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro