Ce a vrut să spună autorul

Andrei Crăciun

6 July 2015

Andrei 2Se sfârșește o nouă sesiune de evaluare (“evaloare”, cum văd că se scrie acum, deloc în glumă) națională și de Bacalaureat. Detest oamenii care dau sfaturi, îi prefer pe cei care sunt exemple fără să facă din exemplaritatea lor o ocazie de paradă. Fără să vreau să fiu vreodată exemplu, nu dau nici sfaturi. Povestesc.

Am avut rezultate școlare bune – în înțelesul românesc al acestei întâmplări. Ceea ce înseamnă că – de facto – la sfârșitul parcursului meu școlar știam destul de puțin. Am avut norocul unei memorii OK, care m-a favorizat, provocându-mi, o vreme, iluzia inteligenței. Îmi era ușor să rețin chestii și să le spun, așa, neprocesate unor profesori încântați că sunt confirmate manualele școlare după care predau, repetând, pentru totdeauna, gândirea secolului al XIX-lea. Era ușor, dar era și oribil. Pentru că în mine a existat întotdeauna o întrebare: de ce?

Nu primeam decât arareori răspunsuri la ea. “De ce?”-urile mele n-au primit răspunsuri în științele exacte și așa m-am îndepărat de științele exacte, fără să înțeleg fizica și biologia și chimia și nici măcar matematicile, unde stau, totuși, ceva mai bine, fiindcă la mine în casă s-a făcut multă matematică, ambii mei părinți predând această materie. Am trăit, la propriu, printre axiome.

N-am urât științele exacte, doar că nu am avut norocul unor oameni care să îmi răspundă “de ce”-urilor și nici eu n-am găsit singur răspunsul.

Am ignorat și geografia, considerând-o, greșit, o știință mai degrabă exactă. N-am avut talent la limbi străine, fiindcă, în ciuda celor care se cred îndeobște despre aceste discipline, ele reclamă o rigoare, o aplecare către structură și respectarea – fără rest – a unor reguli. N-aveam toate astea acum cincisprezece ani.

Am scris dintotdeauna după ureche, n-am învățat, gramatical, nicio regulă din niciun manual. Sunt în continuare împotriva normelor în limbaj. Limbajul standardizat este o crimă împotriva creatitivății omului pe pământ. Așa m-am apropiat de poezie și de poeții care nu dădeau doi bani pe convenții. Am învățat și eu de la ei.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost însă, dintotdeauna, istoria. Acolo am găsit eu ceea ce căutam. Istoria mi se părea că răspunde tuturor “de ce”-urilor. E de ajuns să urmărești succesiunea epocilor prin care au trecut oamenii ca să înțelegi natura umană? Firește, nu. Dar înveți ceva, ceva înveți. Am învățat bine istorie – mai ales, istoria modernă și contemporană. Știu ce poate omul – și în bine, dar mai ales în rău.

Și vreau să vă spun așa: se învață foarte prost în școala românească. Se repetă o serie de clișee stupide care nu ajută pe nimeni să înțeleagă nimic. Istoria a fost rezumată la o sumă de date care nu înseamnă mare lucru. Nu asta contează. Se învață aproape exlusiv istorie politică – o altă mare greșeală. Istoria nu e doar politică, există o istorie economică la fel de importantă, și mai ales există o istorie a culturii, precum și o istorie fundamentală – cea a omului comun. Aceea e istoria care contează. Acolo se află răspunsurile.

artwork by Daehyun Kim

© Daehyun Kim

Apoi, istoria e contrafăcută, firește, miturile domină, iar adevărul este rareori preferat unor minciuni care nu folosesc nici ele nimănui. Tocmai pentru că școala românească n-a ieșit încă din secolul al XIX-lea.

După istorie, am descoperit filosofia, și filosofia mi-a mărit numărul întrebărilor. Și asta a fost bine. Am avut și am în continuare mult mai multe întrebări decât răspunsuri. E mai bine să ai întrebări. Întrebările bune sunt superioare răspunsurilor bune.

Apoi, am mai avut norocul să înțeleg – fie și puțin – literatura. Și cred că am înțeles-o tocmai pentru că eu n-am răspuns niciodată la întrebarea “ce a vrut să spună autorul?”. Niciodată.

Am fost mereu convins că a fost exact invers, că de fapt existau texte, existau idei, existau romane și existau poezii care voiau să spună ele ceva și și-au ales – într-un anumit context – autorii. Om bătrân, încă mai cred asta. Nu cred în ierarhii, în justețea ierarhiilor. Tolstoi trăind optzeci și doi de ani nu e totuna cu Gogol trăind patruzeci și patru. Și nici n-au plecat în viață și în litere din același loc.

E greu să predai dragostea de literatură. Nu cred că literatura se poate preda, cred că literatura se poate doar citi. Cei mai buni profesori de literatură au fost cei care mi-au arătat cât de mult câștig – în bucurie – citind. Și mai cred că aceia care iubesc poveștile (care, desigur, nu se întâlnesc doar în cărți) sunt oameni care trăiesc mai multe vieți în același timp, și asta e bine, asta e minunat. Asta îi ajută să își dea seama ce înseamnă de fapt acel “totul e relativ” care a revoluționat cândva științele. Căci mereu există și un alt punct de vedere, un alt unghi, o altă nuanță, și literatura ne spune, iar și iar, chestia asta. Eu am înțelegere până și pentru lupul care o devorează pe Scufița Roșie, ca să conduc argumentul la o extremă simplă.

Acum, aș vrea să le spun celor foarte tineri care au avut răbdare să citească aceste banalități că: literatura nu e despre niște bărboși morți demult, care făceau niște rime împerechate nu de puține ori ridicole, literatură fac și oamenii vii, povești vor exista mereu, povești veți scrie și voi, chiar și pe twitter.

Nu e important să știți toate chestiile astea – care sunt caracteristicile personajului principal și ce diferențiază tragedia de comedie – , e important să știți că povestea aceea a fost scrisă dintr-o întrebare, și că răspunsul din poveste e doar unul din infinitatea care există.

A, și asta: de cele mai multe ori, nici măcar autorul nu știe ce a vrut să zică, și stă și el în fața foii astfel scrise și se miră. Chiar așa, da, da.



Citiţi şi

Singură, dar liniştită

Georgia

Povești de adormit prințese

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
795 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro