Ce c*cat caut eu aici?

Catchy

11 November 2017

Cu cât trece timpul, cu atât mă întreb mai des ce naiba caut eu aici. Cine sunt eu. Un sentiment? O culoare? O existență? Poate o chitară dezacordată sau un cântec la ceas de seară? Mă obsedează puzzle-ul ăsta. Marea întrebare a vieții mele. Ce căcat caut eu aici? Într-o lume superficială.

Eu vreau să cred în umanitate. În suflet și în inimă. În moral și imoral. Și am învățat asta the hard way. Greșind la rândul meu. Eu vreau să cred în prietenie, în dragoste, în oameni. Fără să îmi fie teamă că până și umbra mea o să mă înșele.

Sunt înconjurată mai tot timpul de tineri. Lucrez într-o multinațională; 500 de suflete. Nu am crezut vreodată că am să îmi detest pătimaș propria generație. Doar pentru că nu mă regăsesc în atitudinea celorlalți. Nu am crezut în atâta gândire fără filtru și discernământ. N-am putut să concep atâta răutate. Trăim într-o lume a constructelor sociale. Unde fetițele tre’ să poarte roșu obligatoriu, eventual doar fuste, și bărbații bine sunt îmbrăcați doar în albastru, la costum și pantofi.

O lume în care ne plângem constant că suntem atacați, că musulmani, că război religios, însă noi, noi ne comportăm în spirit de turmă. Măi, parcă suntem toți dirijați de aceeași forță și prostie interioară. Dacă ești negru nu înseamnă că ești musulman. Nu înseamnă că „Allah Akbar” ar trebui să îți iasă pe gură, firesc, porumbel, ca orice altă glumă care se vrea a fi bună și apoi, să te întrebi cu ce naiba ai greșit când ți se atrage atenția și ți se spune că ești deplasat. Serios, mă aștept ca de la 20 de ani încolo să fim dotați cu o urmă de filtru. O voce interioară care îți mai spune din când în când „Hooo, prostea, nu zi asta sau nu face aia”.

femeie portret suferinta durere

Treaba asta cu religia am discutat-o zilele trecute. La o pauză de cafea. Și mi-a zis cu zâmbetul pe buze, senin „Da, e o țară liberă, am dreptul să mă exprim”. Ok, nimic greșit în asta. Măi, dar ura, ura și nebunia asta de unde vin? De unde până unde, dacă un musulman își practică religia la tine în țară, tre’ să iei foc, să urli ca animalul și să stârnești râsete umilitoare în jurul tău. Hai să fim serioși și maturi o clipă. Dumnezeu e unul. Sub diverse nume… Dar e unul… și-apoi, tu, da, tu, ăla care ești ateu, de ce naiba le plângi de milă altora. Tu nu crezi în nimic. Ție de ce îți pasă?

Mai are rost să mai discut despre kilograme? Aici mă simt vizată și poate de aia mă ustură atât de tare… căci asta nu mă face o femeie și jumătate, ori două, ori de trei ori femeie. Sunt tot eu. Am și c*r, și tâțe, și burtă, și celulită. Și mă urăsc adesea pentru că nu corespund idealului actual de frumusețe feminină în care se preferă, cum spunea mama odată, alea cu juma’ de maț. Știu, sună vulgar. Nu vreau să supăr pe nimeni. N-am nimic cu femeile proporționate, slabe, frumoase sau urâte. Dar, înconjurată fiind, în special de prieteni bărbați, mi-e dat să aud la fiecare cinci minute „Mamă, ce c*r are aia” și „Weii, ce i-aș face ăleia”. Really?? Am ajuns în punctul în care nu mai „vindem” doi neuroni în plus și-o carte citită, nu mai alergăm turbați după căldura sufletului de lângă noi, ci după trofee… Mi-e milă de mine și de viața mea, în cazul ăsta, căci și eu am vreo 15 kile în plus și un IQ decent… Și, în spiritul conversației de lângă mine, mă trezesc deșteaptă, judgemental as fuck de altfel, cu un porumbel ce-mi iese din gură, în mare parte fără știrea mea… „Da, arată bine, dar nu prea o duce capul” și răspunsul, oh, răspunsul ăla de urmează, îmi dezamorsează orice altă replică pregătită din timp… „Da, dar ce, junioru’ știe carte??!” Bineînțeles, nu asta e exprimarea exactă! Aici, recunosc, parafrazez. Oricum, ideea ați prins-o.

Da, în astă lume trăim. Și-atunci, când am atâtea dovezi de incompatibilitate, de ce oare mă mai chinui să îmi găsesc locul în puzzle-ul ăsta? Căci eu vreau scrisori de dragoste, plimbări în ceas de seară, eu vreau să iubesc, să am copii, să-i învăț să cânte și să le citesc povești. Să-i învăț să fie buni și mereu să dăruiască. Cum să aduc eu pe lume un copil, cum să îl forțez să trăiască într-o superficialitate care degradează sufletul. Pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau asta și sunt obligată să o aud în fiecare zi. „Vai, M., dar azi nu ești veselă, ce se întâmplă, de ce nu ne cânți ceva” sau „Arăți foarte bine azi; ți-ai luat pantalonii și ghetuțele cu craci”. Ce?? Am zile proaste și zile bune. Zile în care mă simt minunată, zile în care abia mă adun de prin cearșafuri… Dar nu, nu mă întreabă nimeni despre ce se întâmplă cu mine. E mai ușor să tragi o linie. O concluzie. Să pui o etichetă. Și să te doară fix la paișpe metri în spate! Dar să ai concluzia…

Guest post by Mădălina

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

M-aș întoarce mâncând pământul, dar tu vrei liber

Luna nouă în Scorpion, 18 noiembrie 2017

Sărăcie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,883 views

Your tuppence

  1. Cristi / 11 November 2017 16:18

    Mădalina .. mergi la sala/pilates si peste un an iti vei multumi … tot restul vietii .. 😉

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
    • reds / 11 November 2017 18:32

      @ Cristi…Ratezi esentialul. Nu e vorba de kilograme aici. Poate sa aiba si 100 daca asa se simte bine. E mai degraba vorba de societate si de faptul ca esti judecat in mare parte dupa felul in care arati si nu dupa alte valori…

      Thumb up 1 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro