Ce-i mai CATCHY pe ecrane

Irina Nistor

27 June 2011

Acum câteva zile am făcut o cură de filme, cinci la rând, şi m-am gândit să vi le împărtăşesc. În exact ordinea în care le-am văzut.

Am început cu „Incendies”/ „INCENDII”, un film canadian despre care s-a vorbit foarte mult, pentru că a ajuns, între altele, pe lista scurtă a Oscarurilor, pentru film străin. Povestea este una cutremurătoare, spusă în 130 de minute, pe franţuzeşte şi arăbeşte, despre doi fraţi gemeni, un el şi o ea, care pleacă undeva, în Orientul Mijlociu, ca să descopere dramatica origine a venirii lor pe lume. Regizor şi co-scenarist este Denis Villeneuve, despre care nu ştim mai nimic în România, dar pe care, probabil, n-o să-l uitaţi prea curând. Înspăimântător este veşnicul conflict dintre musulmani şi creştini, redus magistral, într-una dintre scene, la schimbarea crucii de la gât cu broboada de pe cap. Lubna Azabal a mai jucat în „Coriolanus” prezentat la Berlin chiar anul acesta, în „Departe” din 2001 sau în excelentul „Un ghem de minciuni” din 2008. Este belgiancă, pentru că s-a născut la Bruxelles şi acolo a făcut carieră, dar la origine are un tată marocan şi o mamă spaniolă. Intensitatea cu care joacă rolul mamei disperate şi torturate n-o să vă lase indiferente. O să vă treacă fiorii când o să descoperiţi o iconiţă cu Maica Domnului pe puşca  unui terorist şi multe momente vă vor aminti de închisorile comuniste. Veţi mai regăsi şi un notar (ştiaţi că meseria asta există de o mie de ani?) interpretat de Rémy Girard, personajul principal din senzaţionalul „Invaziile barbare” (în caz că l-aţi uitat sau l-aţi ratat, este una dintre cele mai reuşite pelicule care s-au făcut vreodată, semnată de Denys Arcand, şi a luat Oscarul. Şi mai e şi o moaşă, pe nume de personaj Maika… Restul e mister.

Al doilea film a fost „X-MEN: FIRST CLASS”/ „X-MEN CEI DINTÂI”, care  ţine să ne lămurească în privinţa începuturilor poveştii cu mutanţi, pentru a şti mai bine care cu care (doar porneşte de la benzi desenate şi parţial dăm în mintea copiilor, chiar dacă uneori acest gen poate fi şi foarte inteligent, vezi ca dovadă, expoziţia care tocmai s-a deschis la MAC – Muzeul de Artă Contemporană de la Casa Poporului). Istoria începe din 1944, cu Polonia, cu lagărele, cu un nazist, fireşte, interpretat de Kevin Bacon, un fel de variantă occidentală de exponent al tinereţii fără bătrâneţe şi, parţial, al vieţii fără de moarte. Singurul mai frumuşel din toată distribuţia e Michael Fassbender, căruia, fireşte, i s-a dat un rol negativ, Eric Lensherr, devenit Magneto. Telepaticul doctor Charles Xavier este James McAvoy, prietena lui, (Albăstrica i-aş zice), Jennifer Lawrence, este Raven, alias Mystique. Bineînţeles că CIA este omniprezent, la fel şi câteva imagini de arhivă cu preşedintele Kennedy şi omologul rus Gromîko. Ce ne-am face fără Piaţa Roşie şi conflictul dintre marile puteri? Ajungem şi pe la Odessa. Există un submarin botezat Alexandr Nevsky, ca să dovedească oarece urme de cultură ale regizorului londonez Matthew Vaughn, care a nimerit-o mult mai bine acum câţiva ani cu „Layer Cake”/ „Prins la înghesuială” (în care juca Daniel Craig, viitor James Bond, dar şi dragul nostru Marcel Iureş), şi a dat-o în bară recent cu „Kick Ass”. Noroc că ridicolul nu ucide. Altfel, întreaga echipă de la „X-Men” s-ar fi curăţat…

Mult mai multă lume în sală a fost însă nu la blockbusterul  tocmai menţionat, ci la un film parţial autohton, „NAŞA”,  cu doi copilaşi izbutiţi şi un căţel adorabil, plus un decor de început, care aminteşte de „Far and away”/ „Departe, departe”. Filmul porneşte în ilustrarea unei poveşti citite de un puşti gen Pistruiatul mileniului III, iar acţiunea se vrea o parodie după „Naşul” lui Coppola. Pe unul dintre personaje îl cheamă Manase, asemenea unei celebre pelicule mute, (ce-i drept scris cu 2 de „s”) ecranizare a piesei publicate în 1900 şi semnate de Iacob Sternberg, care a tradus-o şi în idiş. În 1925, piesa respectivă a fost ecranizată de Jean Mihail, cu Romald Bulfinsky în rolul principal, şi a fost de curând prezentată în capitala britanică, având un inedit acompaniament muzical live , în cadrul unei proiecţii organizate de ICR Londra, cu un succes incontestabil. Întorcându-ne în 2011, la filmul regizat de Virgil Nicolaescu şi Jesus del Cerro, având-o ca producătoare pe Alma Sârbu, trebuie să recunosc că spectatorii, majoritar tineri, au râs cu poftă la gaguri, care păreau croite pentru a-i mulţumi. Este şi asta o artă. Pentru rolul principal s-a ales o străineză, ceea ce n-a fost deloc o idee rea, pentru că era mult mai credibilă pe post de americancă stabilită pe la noi.  (Să nu vă închipuiţi că e neverosimil şi o să vă dau un singur exemplu real strălucit: Christopher Landry, care a publicat recent un strălucit album de afişe cinematografice româneşti intitulat „Marele ecran în Epoca de Aur” cu variante şi în engleză, franceză şi spaniolă). Puştiul David, Bogdan Iancu, şi-a făcut deja mâna în „Ho, ho, ho”, comedia cu Ştefan Bănică, răufăcător, şi Alina Chivulescu, frumoasa şi îngrijorata mamă a băieţelului. Printre brutele ineficiente, dar cu haz,  o să-l regăsiţi pe Gabriel Duţu, personajul pozitiv din „Narcisa Sălbatică”, avocatul Tudor Preda. Foarte reuşit este în rolul preotului Smiley, cu barbă, convingător şi numai bun să vadă şi Vestul cum este un botez ortodox.

Al patrulea pe listă este un film cu adevărat serios şi impecabil făcut: „LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL”/ „THE GREAT DEBATERS” cu şi de Denzel Washington, adus pe marile ecrane la câţiva ani de la premieră, dar n-o să vă pară rău să-l vedeţi. Este povestea adevărată a unui profesor din anii ’30, de la un liceu de culoare (sună ciudat, nu?), care-şi formează o echipă ce va intra în competiţie de argumentări şi contra-argumentări cu nici mai mult, nici mai puţin decât cu cei de la Harvard, elita elitelor. În distribuţie o să-l regăsiţi şi pe Forest Whitaker (cel care lua Oscarul în 2006 pentru „Ultimul rege al Scoţiei” în rolul dictatorului ugandez Idi Amin şi pe care cei mai mulţi l-am descoperit în „The Crying Game” şi, mai târziu, în „Ghost Dog: Calea Samuraiului” al legendarului Jim Jarsmusch) pe post de prim absolvent de culoare, care-şi va lua şi doctoratul la o Universitate de mare prestigiu, cunoscând 7 limbi străine !!! Băiatul lui din film este chiar fiul său, pe care l-a botezat Denzel, după numele bunului său prieten. În 2006, a mai fost un film cam din aceeaşi familie, care s-a numit „Akeelah şi cuvintele”, unde o fetiţă tot de culoare, Keke Palmer, participă, antrenată de Laurence Fishburne, la un concurs de ortografie. În filmul lui Denzel Washington sunt strecurate şi indicii ale segregaţiei: o bancă nevopsită în tricolor, dar pe care stă scris că este numai pentru albi, linşajul negrilor –  cuvânt despre care aflăm că vine de la un tip pe nume Lynch, aşa cum şi ghilotina franţuzească e tot un nume propriu; mai aflăm că se cheltuiau de cinci ori mai mulţi bani pentru educaţia unui copil alb, decât pe cea a unui copil de culoare, că tot ei mergeau cu precădere la război (ceea ce se mai întâmplă şi acum şi s-a întâmplat şi în al Doilea Război Mondial, dacă e să ne amintim doar de bombardamentul de la Ploieşti).  Pe scurt, un film intens şi util.

Seara am încheiat-o cu „The Hangover Part II”/ „Mahmureala 2”, cu o sală plină ochi, la mall, deşi rulează de ceva săptămâni. Umorul este cam pe gustul tuturor, fără să fie neapărat rafinat ca cel al lui Woody Allen sau să solicite ceva circumvoluţiuni din partea celor veniţi să-l vadă. E ideal, însă, pentru o destindere de weekend sau după o zi prea lungă, în care mai scapi de ştirile enervante şi dai de nişte prieteni de-o viaţă, care merg iar să-şi facă un pic de cap, de data asta nu la Las Vegas, ci tocmai în Thailanda, la Bangkok, unde dau de lume interlopă şi de nişte străduţe lăturalnice, care seamănă cu ale noastre de prin Rahova. Personajele se trezesc buimăciţi după o noapte nebună, nebună, nebună, în care mai şi pierd un minor de 16 ani, care rămâne fără un deget, o să vedeţi cum, tocmai el, de la care un tată sever şi cu care nu e de glumit aşteaptă să devină mare chirurg. Adio carieră! Pentru doamne, e o ocazie să se îngrozească aflând ce fac bărbaţii când rămân fără supraveghere,  dar şi să se inspire, un pic, pentru o nuntă elegantă, cu domnişoare de onoare, aşa, mai mult în trecere, nu ca în comedia cu acelaşi titlu, care şi ea merită văzută, cu condiţia ca, de fiecare dată, să ignoraţi vulgarităţile – să nu vă strice cheful.

Aşadar, vizionare plăcută!

Citiţi şi

Nu sunt un bărbat rău și nu-mi bat joc de soție, dar…

Uneori, îţi doreşti să te înşeli din tot sufletul

 Familia nucleară, într-o viziune apocaliptică – Juste la fin du monde/It’s Only the End of the World

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
852 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro