Ce privilegiați suntem azi

Catchy

26 April 2015

“În dricul verii, într-o zi Ana rămase singură acasă, să facă de mâncare și s-o ducă la prânz bărbaților care, împreună cu Zenobia, secerau o holdă de grâu. În vreme ce turna rântașul rumenit peste ciorba ce clocotea într-o oală zdravănă de tuci, femeia simți deodată niște junghiuri prin pântece atât de dureroase, încât fruntea și tâmplele i se încununară cu sudori fierbinți. Se lăsă pe vatră, cu ochii speriați, apucându-se cu amândouă mâinile de burtă și gemând. „Mi-o fi venit vremea“, se gândi când junghiul se mai mulcomi.

Gustă mâncarea, puse puțină sare… Durerile însă o încercară din nou, întâi mai slabe, pe urmă mai crâncene parcă ar fi înțepat-o cu ace. Până în amiezi s-a chinuit, dar ea tot nu s-a lăsat, ci a isprăvit mâncările și le-a pus într-un coș, să le poată trimite prin cineva, dacă s-ar întâmpla să-i fi hărăzit Dumnezeu să nască astăzi.

Tocmai pe la amiază îi încetară toate junghiurile și se simți mai ușoără. Se închină, luă coșul și porni încetisor, lăsând casa în paza bătrânului Dumitru Moarcăș, care se aciuase de-a binelea la Glanetașu, nemaiîndrăznind să se întoarcă la Paraschiva.

Holda din zestrea Anei era departe, spre Jidovița, pe lângă drumul cel vechi. Soarele săgeta în răscrucea cerului curat ca lacrima. Zăpușeala plutea în văzduh, grea și sugrumătoare, ca o pâclă nevăzută. Câmpul îngălbenise sub apăsarea arșiței. Doar ici-colo câte un copac mai înverzea, cu frunzele neclintite ca un scut împotriva razelor aprinse. Femeia pășea legănat, târându-și picioarele desculțe pe cărarea crescută cu buruieni.

Sosi totuși mai devreme și de aceea se îndreptă cu merindea spre un măr pădureț din marginea holdei, să așeze acolo coșul și să ia secera, să mai taie și ea doi-trei snopi. Când se plecă însă să rezeme coșul de trunchiul scorburos, o sfredeli un junghi, atât de dureros parcă o secure i-ar fi despicat burta. S-a prăvălit fără putere pe pământul dogorât și crăpat, strângând dinții de-i pârâiau ca niște oase sfărâmate, căutând să-și ascundă suferința. Dar, cu toate încordările ei, un țipăt sfâșietor, prelung și jalnic i se smulse din plămâni, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii.

— Tulai! O fi apucat-o durerile facerii! strigă Zenobia, îndreptându-se de spinare, cu secera într-o mână și în cealaltă cu un snop de spice, și uitându-se spre mărul pădureț. Da, da… așa-i, cum zic! Uite-o cum se zvârcolește!

— Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Știe că-i sosește ceasul și vine să fete pe câmp! Bată-i Dumnezeu socotelile ei de toantă!

— Taci, Ioane, că te-o trăsni Dumnezeu din senin ca pe popa din Runc! murmură Glanetașu cu glasul înecat de milă.

— D-apoi că zău așa, făcu bărbatul totuși mai blând. Zenobia alergă la Ana care se zbătea și se legăna, cu fața în sus, cu mâinile pe pântece ca și când ar fi vrut să înăbușe vâlvătaia năprasnică ce o ardea. Prin umbra subțire a mărului lumina albă pândea tremurându-și petele străvezii pe corpul chinuit al femeii.

— Da ce-i, Ană?… Vai de mine, că și tu, zău… Nu puteai ședea acasă dac-ai simțit că te încearcă durerile? zise Zenobia miloasă, îngenunchind lângă ea și căutând să-i aline suferința.

Ca mai toate bătrânele de la sate, Zenobia se pricepea la moșit, fără să-l fi învățat. Îi desfăcu betele, îi scoase zadiile și-i frecă ușor pântecele de sus în jos. Gemetele Anei se ascuțeau în sâsâituri prelungi, iar buzele-i uscate șopteau în răstimpuri:

— Soacră, soacră, mor… Mor!… Moor!…

— Taci, că nu mori, maică, taci, taci… Mai rabdă și taci că uite-acu scapi!

Bărbații secerau înainte. Glanetașu tresărea la fiece țipăt al Anei; Ion hârșâia mai aprig trăgând însă mereu cu urechea și mormăind mânios ca să-și alunge mila ce i se furișa încetinel în inimă.

— Of, sărăcuța, sărăcuța! se cutremură bătrânul auzind deodată un răcnet mai pătrunzător.

— Ei, așa-i soarta femeii! zise Ion, vrând să pară liniștit, dar cu glasul înmuiat.

Clipele se stingeau anevoie, ca ceasurile de groază. Căldura parcă clocotea acuma în văzduh. Hotarul însă era amorțit sub sărutarea pătimașă a soarelui. Primprejur nici țipenie de om; numai dincolo de șosea, pe lunca dinspre Sărăcuța, furnicau răzleți câțiva viermușori albi. Frunzele porumbului sfârâiau răsucindu-se în arșiță, iar spicele holdelor se legănau amețite, ca și când ar fi căutat să se ferească de atingerea razelor aprinse.

Gemetele Anei încetară, încât bodogăneala Zenobiei se auzea limpede:

— Rabdă, puică, rabdă și taci… Încă olecuță… „Te pomenești că moare!“ se gândi deodată Ion. Gândul îl spăimântă. Vru să se scoale, să alerge la ea, dar, până să se hotărască, văzduhul parcă se zgudui din temelii de un urlet înfiorător, urmat îndată de niște țipete subțiri ca orăcăiala de broaște speriate sau ca scâncetul unui cățel strâns în ușă.

— Copilul! zise Ion cu inima opărită, auzind glasul necunoscut care vestea intrarea unei vieți noi în lume.

Suspinele Anei se mulcomiră, din ce în ce mai ușurate, pe când țipetele cele noi se întețeau, se îndârjeau tot mai poruncitoare.

Deodată Zenobia se apropie în goană, cu mâinile roșii de sânge, cu fața desperată, strigând furioasă:

— Foarfece… Dați-mi un briceag, că n-am cu ce tăia buricul copilului!… Fuga, fuga!

Smulse custura Glanetașului și se întoarse grăbită sub mâr, căci plânsul copilașului i se părea mai înecat și-i era frică să nu se întâmple vreo nenorocire.

Amândoi bărbații stăteau nemișcați, în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde ființa nouă își cerea dreptul la viață. Amândoi aveau în suflet uimirea și smerenia în fața minunii care se petrece zilnic sub privirea oamenilor și pe care totuși omul n-a ajuns încă s-o înțeleagă în toată măreția ei dumnezeiască. Glanetașu se închină cucernic, iar după dânsul și Ion, simțindu-se ca și când s-ar fi înălțat, își făcu repede cruce de trei ori.

Peste câteva clipe văzură pe Zenobia coborând în vale cu copilul în palme.

— Mă duc să-l scald în pârâu… Mai aveți grijă de nevastă până viu! strigă ea spre bărbați cu fața îmbujorată.

— Ce-i, mamă!… Ce-i? întrebă Ion întinzând numai gâtul într-un gest instinctiv spre copilașul care plângea în mâinile bătrânei, scuturând nervos din piciorușele-i de păpușă.

— Băiețel! Băiețel! răspunse Zenobia dispărând printre porumbiști, spre Gârla Popii ce curgea aproape, la poalele coastei.

Ion păși în neștire lângă nevastă-sa. Alături de ea o pată mare negricioasă parcă se strâmba la bărbatul năucit; pământul însetat sorbise lacom sângele. Ana se târâse anevoie spre trunchiul mărului și se rezema cu spatele. Era albă și udă de sudori în obraji. În colțurile gurii rămăseseră două buburuze de spumă, dar buzele crâmpoțite și învinețite se strângeau într-un zâmbet de fericire.

blestemul-pamantului-blestemul-iubirii-729794l

— Mult am suferit, Ionică! murmură femeia blând.

— E băiat! răspunse Ion zăpăcit, cu ochii holbați la fața ei istovită și totuși strălucitoare de bucurie.

— Soacra zice că seamănă cu tine! reluă Ana mai încet, în vreme ce pe obrajii ei tremura un ochi argintiu de lumină, înfrumusețându-i.

În sufletul bărbatului țâșneau remușcări de-abia stăpânite. Privirea i se înăspri. Vru să înjure și vorbele i se stăviliră în gâtlejul uscat. Stătea stângaci, cu secera în mâna, iar sudorile îi curgeau de pe tâmple pe umerii cămășii.

Zenobia reveni curând cu copilașul mototolit în zadia ei dinapoi.

— Uite-ți odorul! Îl vezi ce dolofan e? zise ea descotoșmănindu-l și arătându-l lui Ion. Acu să vă ție Dumnezeu să-l creșteți mare!

Ion se uită lung și aproape înfricoșat la omulețul cât un pumn, foarte roșu, cu ochii închiși din pricina luminii, cu buricul negricios legat cu o ață murdară. Întinse brațele să-l ia, dar se opri deodată uimit, întrebând:

— Dar oare de ce-o fi având cap așa de lungăreț?

— Nu-i nimic… Așa-i la copiii mici! zise Zenobia apăsând ușor țeasta moale s-o mai rotunjească.

— Dă-mi-l încoace, soacră, să-l văd și eu! zise Ana cu o privire lacomă, întinzând mâinile.

— Lasă c-o să te saturi de el, n-ai grijă! îi răspunse bătrâna așezându-i copilul pe brațe.

Un răstimp stătură toți tăcuți, ascultând țipetele speriate ale noului născut. Glanetașu își ștergea mereu nădușeala cu mânecile cămășii, oftând și mormăind de emoție… Pe urmă mâncară grăbiți și se apucară iar de lucru, lăsând pe Ana cu copilașul să se odihnească până deseară ca să poată merge acasă.

Ion se posomorî, fără să înțeleagă de ce. Gândurile i se zbăteau în minte încurcate ca într-o plasă. Plânsul copilului său îl supăra și-l bucura în același timp. Simțea o mândrie că odrasla lui răcnește așa de poruncitor, dar apoi îndată i se lămurea că de-acuma, prin ființa aceasta gângavă, e înlănțuit pentru totdeauna de Ana. Atunci se înfuria și i se înfățișa în suflet chipul Floricăi, rumen, ademenitor, care îl chema și apoi se stingea brusc, ca o speranță pierdută fără scăpare. În locul ei îi țiuia în urechi scâncetul amenințător, stăruitor, în care se amestecau mereu ostoirile Anei, molatice, drăgostoase:

— Șșșș… Taci cu mama, puiul mamii, taci, taci… Șșșș… Șșșș…”

 Liviu Rebreanu, Ion, Glasul Iubirii, capitolul VIII – Copilul



Citiţi şi

BERLINALE 2017

“Femeia aceasta mi-a dat halucinaţia unei desăvârşiri”

Boier Mitică şi Ion

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,764 views

Your tuppence

  1. Ramona / 2 September 2015 13:32

    Si daca tot m-am pornit, imi mai permit un comentariu.
    Cat priveste expresia “ne mor cu zile copiii”, ea este de domeniul fantasticului. Dar de unde stiti Dvs. ca avea mai multe zile copilul ? V-a trimis Doamne Doamne o telegrama sa va informeze ? Daca ar avea zile de la Dumnezeu, fiti sigura ca n-ar muri, nu s-ar duce de pe lumea asta, indiferent de modalitatea prin care Dumnezeu hotareste sa-i ia la El. Moartea unui copil este o alinare pentru sufletul lui, care si-a implinit mai repede menirea, insa este o suferinta, o pedeapsa pentru mama sa, pe care Dumnezeu o da cu un scop de care voi habar n-aveti (si unii vor muri, la randu-le, fara a avea habar vreodata) ! Tot ce va e la indemana in prea putina voastra spiritualitate este sa va lamentati, sa va tanguiti, sa va vaitati neputintele voastre sau ale altora, altceva nu stiti….Si cu ocara in suflet si ura pe viata, unii se razvratesc impotriva greutatilor sortii de parca atunci cand ati venit pe lumea asta li s-a promis huzur maxim si pe urma au fost dezamagiti. Da’ unii doar consumati resursele primare degeaba si va pierdeti in detalii pragmatice, fara a va intreba care e, de fapt, rostul vostru aici.

    Thumb up 0 Thumb down 1
    Reply
  2. Lilia / 27 April 2015 8:33

    Foarte privilegiati. Acum doar ne mor cu zile copii in spital, sunt scapati pe jos din vina mamei, evident, care “s-a stremut prea tare”, peste tot indemnuri sa directionam 2% pentru ca anual mor sute de copii in maternitati din lipsa aparaturii speciale, in timp de indolenta si nesimtirea personalului medical a ajuns dincolo de imaginatia cea mai neagra.
    Suntem foarte privilegiati, intradevar…

    Thumb up 0 Thumb down 2
    Reply
    • Ramona / 2 September 2015 12:59

      Aveti dreptate, doamna Lilia ! Pe vremea lui Ion si a Anei lui Rebreanu, intr-adevar, nu murea nici un copil nici la nastere, nici de bolile copilariei, Conditiile de procreere si nastere erau atat de bune, tocmai pt ca existau spitaleeee si personal medical asa nesimtit si indolent, la fiecare colt al holdei de grau.
      Cu parere de rau, trebuie sa va spun ca sunteti o bocitoare trista, incapabila sa vedeti partea plina a paharului. Daca nu e plin, e jumatate gol si vidul se “vede” mai pregnant. Folositi neuronii aia mai constructiv, ca nu fac suficiente sinapse eficiente, cat sa merite efortul discursului.

      Thumb up 3 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro