Ce-s capodoperele literaturii după Gog

Jovi Ene

10 January 2014

jovi eneGiovanni Papini este un scriitor cunoscut în România, mai ales de către pasionaţii de Mircea Eliade, cei care i-au citit toate cărţile, l-au redescoperit după căderea cenzurii comuniste, după „inflaţia” de cărţi aparţinând scriitorilor români plecaţi în străinătate (Emil Cioran şi Mircea Eliade, în principal).

Prin Eliade, a fost descoperită astfel şi una dintre cele mai importante cărţi care au stat la baza dezvoltării personale a autorului român, respectiv „Un om sfârşit”, de Giovanni Papini: „Trebuia să spun tot ce simţeam şi tot ce-mi trecea prin minte citind „Un om sfârşit”: bucuria de a fi găsit un prieten, un frate mai mare, un maestru, care a trăit ce trăiam şi eu – dar şi furia de a mă trezi deodată replica altcuiva, de a descoperi că toate „originalităţile” mele le trăise şi altul, că, deci, nu aduceam nimic nou în romanul meu, cel puţin în ceea ce priveşte problema esenţială a personajului principal: sentimentul de singularizare şi solitudine, din care izvorau atâtea din comportamentele mele insolite.” (Mircea Eliade, Memorii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, volumul I, pag. 92)

Printre cele mai cunoscute opere ale lui Giovanni Papini se numără „Gog”, o colecţie de întâmplări şi povestiri neobişnuite, istorisite în manieră proprie de către un bogătaş excentric, care a dat şi titlul volumului, Gog. Într-o zi, aflat într-o vizită la „o casă de nebuni”, îl întâlneşte pe Gog, un personaj excentric, pe adevăratul său nume Goggins, care are o poveste aproape neverosimilă, de la copilăria săracă din Hawaii, până la maturitatea bogată, când ajunge unul dintre cei mai bogaţi oameni din Statele Unite ale Americii.

La vârsta la care nimic nu îi mai lipseşte, decide să investească banii în ceva care să îi aducă plăcere şi fericirea: călătoriile şi întâlnirile cu oameni neobişnuiţi: „Până acum, zicea el, eu am fost sclavul banului, de acum înainte, banul trebuie să fie servitorul meu. Nu vreau să aştept, cum fac semenii mei, să dau în mintea copiilor pentru a descoperi lumea şi a mă bucura de viaţă. De atunci începu pentru Gog o viaţă nouă: de cercetări febrile, de călătorii în lungul continentelor, de surprize, de nebunii, de goană.”

Iar aventurile sale, scrise pe foi volante, se regăsesc în „Gog” (dar şi în cartea mai târzie a lui Giovanni Papini, „Cartea neagră”), sub toate formele, astfel încât uimesc cititorul şi îi poate furniza, în diferitele forme, multiple subiecte de discuţie sau chiar subiecte ale unui roman viitor. Sunt aici însemnări împrăştiate, pagini de jurnal vechi, fragmente de amintiri, amestecate fără ordine, fără date precise, de o jumătate de pagină sau de câteva pagini, întâlniri cu oameni excentrici sau cu oameni excepţionali.

Unul dintre cele mai interesante capitole este chiar cel de la începutul cărţii, intitulat „Capodoperele literaturii”. Cum ar fi să îţi faci o bibliotecă personală, care să cuprindă toate capodoperele literaturii? Şi care este modalitatea să îţi dai seama, din exterior, care dintre cărţile citite sau existente sunt sau nu capodopere?

„Aveam nevoie, pentru unele planuri ale mele, să cunosc ceea ce profesorii colegiilor numesc „capodoperele literaturii”. Am comandat unui bibliotecar laureat, a cărui perfectă pricepere îmi fusese garantată, să-mi pregătească o listă foarte restrânsă de cărţi şi să mi le procure în cele mai bune ediţii. De îndată ce am avut în mână aceste comori, n-am mai primit pe nimeni şi nu m-am mai sculat din pat.”

Numai că întreprinderea de a citi capodoperele lumii într-ale literaturii pare acum cu atât mai grea pentru Gog, aşa cum pare şi pentru cititorul modern de a citi sistematic clasicii literaturii, când suntem inundaţi de contemporani:

Hoarde de oameni, numiţi eroi, care se măcelăresc timp de zece ani neîntrerupţi, sub zidurile unui târguşor pentru o bătrână sedusă; călătoria unui om viu în pâlnia morţilor, un pretext pentru a-i vorbi de rău pe morţi şi pe vii; un nebun slab şi un nebun gras care pleacă în lume să se aleagă cu ciomăgeli; un războinic ce-şi pierde minţile pentru o femeie şi se distrează smulgând din rădăcini stejarii din pădure; un laş care, pentru a-şi răzbuna tatăl asasinat, o împinge pe o tânără, care-l iubeşte, la moarte şi alte diverse personaje; un diavol şchiop ce desface acoperişurile caselor ca să dea la iveală lucruri ruşinoase; aventurile unui om mediocru care face pe uriaşul între pigmei şi pe piticul între uriaş, totdeauna inoportun şi ridicol; odiseea unui idiot care, după un şir de nenorociri burleşti, susţine că lumea asta e cea mai bună dintre toate lumile posibile; peripeţiile unui profesor demonic, servit de un demon profesoral; plictisitoarea poveste a unei adultere de provincie care se plictiseşte şi la sfârşit se otrăveşte; ieşirile oratorice şi neînţelese ale unui profet însoţit de un vultur şi de un şarpe; un tânăr sărac şi înflăcărat care asasinează o bătrân şi apoi, imbecilul, nici măcar nu ştie să se bucure de prada sa şi sfârşeşte prin a se preda în mâinile poliţiei.”

Provocare: câte dintre operele fundamentale ale omenirii recunoaşteţi în cele spuse mai sus?

Există de toate în povestirile lui Gog, nimic dintre ciudăţeniile lumii nu pare a fi lăsat la o parte. Ştiinţe care par a fi inventate pe loc (ftiriologia – ştiinţa studierii puricilor), colecţii năstruşnice (Gog şi-a făcut în paradisul personal o colecţie de uriaşi, dar a şi vizitat la Amsterdam prăvălia lui Ben-Chusai, care vinde tot felul de obiecte produse din… oameni), dar şi oameni interesanţi, cum ar fi un fost canibal, care „ar trebui să închege o conversaţie infinit mai „apetisantă” decât un clergyman, un boss sau un estet.”

Nu trebuie uitate nici capitolele speciale cu celebrităţi ale epocii (cartea a apărut iniţial în anul 1931) precum Henry Ford, Mahatma Gandhi, Albert Einstein, Sigmund Freud, pentru a enumera doar câţiva dintre aceştia, fiecare cu povestea lui şi cuvintele inedite pe care le spun cu ocazia vizitei lui Gog.

Închegată din mărturiile unui personaj fictiv, „Gog” rămâne o carte remarcabilă în contextul operei lui Giovanni Papini, la fel de actuală şi interesantă şi acum, la peste 80 de ani de la prima ediţie. Şi, ca să sfârşim în maniera „patriotismului local”, nu ezitaţi să căutaţi în peregrinările lui Gog şi câţiva români autentici, cu siguranţă veţi găsi cel puţin trei.

Iată pe ultimul dintre ei: „Falsul Socrate, un cerşetor analfabet cules de prin Bucureşti, repeta ca o coţofană, cu cel mai cumplit accent englezesc: „Ştiu că nu ştiu nimic! Ştiu că nu ştiu nimic!”. Nimeni nu-i dădea atenţie, dar când micul Ibsen a exclamat cu o vocă groasă şi răguşită: „Fii tu însuţi!”, toţi au izbucnit în râs.”



Citiţi şi

Must-have de vară

Unde naiba a dispărut sălbăticia plajelor nepopulate?

Viața ca o coafură perfectă nu e viață

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
705 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro