Cealaltă faţă a ecologiei

Ana Maria Lebădă

9 April 2011

Ecologia este ştiinţa care studiază relaţia dintre organisme, plante şi mediul în care ele trăiesc. Astăzi, termenul este folosit preponderent cu sensul generic de preocupare pentru protecţia mediului, preocupare materializată prin măsuri sociale şi economice specifice, stabilite de organizaţii ecologice transnaţionale. Protecţia mediului, deci. Protecţia mediului împotriva cui? Împotriva oamenilor care-l locuiesc, cel mai adesea. Dar, stai puţin: nu fac aceştia parte, oare, chiar din mediul protejat?

Ei bine, pentru marea majoritate a scriitorilor, activiştilor şi oamenilor de ştiinţă ecologişti, ceea ce mediul (lumea dinafară) însemna pentru indigeni (lumea dinăuntru) a fost multă vreme mai puţin important decât felul în care oamenii îl foloseau. Din perspectiva lor, lumea era împărţită în două, lumea naturală şi lumea socială, mediul înconjurător fiind doar un factor material ce acţiona ca sursă de constrângeri pentru populaţie, făcând procesele de adaptare mai uşoare sau mai complicate. Asta până în ultimele decenii ale secolului XX, când eşecurile unor proiecte de conservare ecologică au ridicat noi semne de întrebare: ceva nu funcţiona, ce se întâmplase?

Ceva nu funcționa

Fermierii din Monte Verde, Costa Rica

În Monte Verde, Costa Rica, localnicii sunt agricultori, nou-veniţii sunt ecologişti şi problema accesului la pământ generează tensiuni ridicate. Organizaţiile ecologice din America de Nord consideră că au dreptul să stabilească parametrii de evaluare a situaţiei locale şi să hotărască modul în care se desfăşoară relaţiile dintre indigeni şi mediu. Atitudinea respectuoasă şi contemplativă a ecologiştilor este acceptată şi, astfel, atât ei, cât și ecoturiştii sunt bineveniţi.

Activitatea fermierilor locali (care, producând, interacţionează activ cu mediul) este considerată, în schimb, periculoasă. Drept urmare, aceştia sunt deposedaţi abuziv de pământurile care le aparţin, prin includerea lor în rezervaţii naturale nou-întemeiate şi prin interzicerea valorificării lor prin metodele tradiţionale. Ei n-au niciun cuvânt de spus în privinţa felului în care sunt organizate sau în care operează rezervaţiile. Autoritatea şi legitimitatea simbolică a ecologismului este atât de puternică în Monte Verde, încât domină sfera socială. Localnicii nu pot face nimic pentru a-şi apăra drepturile şi pământurile, singurul instrument de care dispun pentru a evita pericolul deposedării fiind aderarea la anumite practici ecologice, ceea ce le afectează, oricum, modul de viaţă.

Parcul St. John, Insulele Virgine Americane

În ceea ce priveşte insula St. John, există o problemă: niciunul dintre locuitorii săi nu-şi poate revendica pe de-a-ntregul titlul (şi, deci, drepturile) de „indigen”. Cei care se consideră „St. John-ieni” sunt descendenţii sclavilor şi imigranţilor care au ajuns pe insulă în secolele XVIII-XIX. Astăzi, ei împart insula cu cei veniţi de pe pe teritoriul nord-american odată cu boom-ul turismului de la sfârşitul secolului XX. Între cele două grupuri există o tensiune puternică, izvorâtă din diferenţele care le definesc: locuitorii de culoare se identifică cu o istorie lungă de pescuit şi de agricultură de subzistenţă, în timp ce locuitorii veniţi de pe continent sunt exponenţi ai mentalităţii coloniale americane.

Ei au înfiinţat un parc naţional, St. John National Park, pe care l-au construit după tiparele clasice ale parcurilor nord-americane: terenuri necultivate, sălbatice, întocmai precum cele îmblânzite cândva de primii colonişti, case, plantaţii şi mori „restaurate”. Aceste stereotipuri culturale, topite-ntr-o rezervaţie naturală, au mâncat mult din spaţiul pe care locuitorii negri îl foloseau pentru a-şi cultiva hrana. Mai mult, cei care se ocupă de parc nu s-au oprit la a impune restricţii localnicilor, ci au încercat şi să refacă flora şi fauna insulare de dinainte de contactul cu primii colonişti. În acest scop, au adus noi specii pentru a repopula insula, specii care s-au dovedit periculoase pentru cele indigene. Viaţa locuitorilor negri a fost profund afectată: de la diminuarea considerabilă a spaţiului rezervat agriculturii, până la interzicerea anumitor activităţi şi punerea în pericol a florei şi faunei pe care ei o încărcaseră, de-a lungul istoriei, cu semnificaţii spirituale importante.

Cafeaua organică din Guatemala

Cooperativa cultivatorilor de cafea din Guatemala nuanţează puţin imaginea clişeatică a plantaţiilor de cafea organică susţinute de Comerţul echitabil (Fair Trade). Deşi în imaginea intens promovată în Europa de Vest şi în America de Nord (aici sunt cei mai importanţi comercianţi şi principalele pieţe de desfacere), cultivatorii indigeni apar, zâmbitori şi muncitori, în costumele lor de mayaşi şi-şi cântă slava pentru practicile ancestrale de prelucrare a pământului, lucrurile nu stau chiar aşa în realitate.

În primul rând, forma de agricultură la care fac ei referire nu este ancestrală, ci e cea care datează din anii `70, când agenţiile străine de dezvoltare încurajau intensificarea producţiei prin utilizarea extensivă a îngrăşămintelor şi pesticidelor. Astăzi, fireşte, managementul ecologic al etichetei Fair Trade presupune îndeplinirea a numeroase criterii de cultivare, creştere și ambalare, care interzic utilizarea îngrăşămintelor şi pesticidelor. “Foarte bine” aţi putea spune. Da, foarte bine pentru comercianţi, foarte bine pentru cumpărători… nu la fel de bine şi pentru indigeni, căci, deşi dragostea pentru pământ de care vorbesc în campaniile de marketing este reală, la fel de reală este şi nevoia de a-şi asigura un nivel de trai sigur, mult mai uşor de obţinut prin cultivarea cafelei după metodele de dinainte de impunerea criteriilor ecologice de cultivare.

În al doilea rând, sistemul complex de certificare Fair Trade presupune păstrarea unei evidenţe amănunţite a modurilor şi locurilor în care este cultivată şi prelucrată cafeaua. Sistemul impune cultivatorilor să se supravegheze între ei pentru a se asigura că totul se desfăşoară conform normelor, şi, drept urmare, să denunţe orice abatere. Aceşti oameni nu sunt, însă, doar producători de cafea obligaţi să-şi valorifice mediul conform unor criterii stabilite de alţii, ci sunt şi vecini, interconectați în moduri şi prin relații variate. Drept urmare, vigilenţa lor este temperată de conştienţa faptului că un denunţ poate provoca tensiuni sociale nedorite. La nivel declarativ, Comerţul echitabil doreşte crearea unor condiţii mai bune pentru producătorii şi muncitorii din zonele în curs de dezvoltare. Problema apare în momentul în care “binele” lor nu coincide cu “binele” membrilor comunităţilor vizate.

Ce se întâmplase?

Antroplogii specializaţi în antropologia mediului atrag atenţia asupra faptului că spaţiul (mediul locuit) se creează atât la nivel material, cât şi la nivel simbolic. Perspectiva ecologistă care-i înfăţişează pe oameni ca fiind exclusiv raţionali, neutri şi preocupaţi în primul rând de aspectele economice – mediul reprezentând pentru ei doar o resursă pentru satisfacerea nevoilor pragmatice – pierde din vedere faptul că relaţia indigenilor cu lumea naturală este şi una estetică, poetică, morală şi socială. Mediul nu este doar un câmp static, ci, mai curând, este produs în permanenţă prin relaţiile, acţiunile, ideile şi imaginarul colectiv al comunităţilor care-l locuiesc. 

Această dimensiune importantă a spaţiului a fost trecută cu vederea de ecologişti, ceea ce ar putea avea un impact puternic negativ asupra oamenilor din zonele protejate, după cum atrage atenţia şi Monica Lorenzo Pughlom.

Pescarii din Port Antonio, Jamaica

Port Antonio nu este, încă, zonă maritimă protejată de un sistem ecologic formal, însă proiectul a fost propus deja. Analizând impactul pe care crearea zonei protejate l-ar putea avea asupra comunităţii de pescari, Monica Lorenzo Pugholm atrage atenţia asupra unor aspecte importante. Într-adevăr, zona protejată ar contribui la dezvoltarea turismului şi, astfel, la crearea mai multor locuri de muncă pentru localnici. Însă presupunerea că acest aspect va îmbunătăţi viaţa pescarilor, care vor ajunge să susţină măsurile ecologice adoptate, este doar o supoziţie occidentală puţin întemeiată, subliniază ea.

În Caraibe, pescuitul, marea şi zonele pentru pescari sunt asociate cu egalitatea, autonomia şi independenţa. Pescarii sunt puternic legaţi de aceste valori şi cercetătoarea arată cum se reflectă ele în viaţa economică a comunităţii. Posturile care le-ar putea fi oferite drept compensaţie pentru interdicţia aplicată pescuitului (odată cu crearea zonei protejate) ar fi preponderent cele cu un nivel scăzut de salarizare: ospătari, oameni de serviciu, etc. Iar subordonarea şi dependenţa caracteristice locurilor de muncă din domeniul turismului contrastează profund cu valorile mai sus menţionate. Să reduci nivelul de trai doar la venit este o greşeală. Presupunerile managementului ecologist cu privire la pescarii din Port Antonio sunt total necongruente cu modul în care aceştia se percep pe sine, percep mediul şi relaţiile cu cei din jur.

Ok, ecologiştii vor să protejeaze mediul. Dar pe cei care-l locuiesc cine-i protejează?

Citiţi şi

Copiii „Cantus Mundi” se alătură campaniei „Ora Pământului”

Electrizantul BMW i3

Carpooling – transport accesibil în vremuri de criză

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,449 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro