Cel mai periculos bărbat

Ioana Duda

29 January 2015

Ioana DudaE înalt. Șarmant. Inteligent. Altruist. Iubitor de oameni și animale. Echilibrat și cu un suflet sănătos. Iubitor. Atent. Cu pieptul lat, de să se sprijine pe el toate femeile care sunt în mine. Are măsura atingerii. Puternică și dulce. Cu vârful degetelor, îmi mângâie fiecare celulă. Îmi desenează hărți ale iubirilor consumate în mahalale întunecate. Și mă plimbă pe câmpuri scăldate în lumina soarelui de iunie. Mă sărută pe frunte și îmi scrie poezii pe tâmple.

E bărbatul perfect. Ideal. Cel mai periculos. E bărbatul imaginar. Cel căruia îi spun ”noapte bună” și ”bună dimineața”, în gând, în fiecare zi. De atât de multe zile, încât încep să mă tem de el. Că prea e tăcut. Prea îi seamănă vocea cu a mea. E o relație atât de confortabilă și comodă, încât aș putea să o trag după mine până la sfârșitul zilelor. Dar, nu. Eu nu mă scald în ape călduțe. Ori iubesc, ori las. Nu cred în nuanțe de gri, orice mi-ar spune lumea. Vreau culori în viața mea. Voi prefera oricând un roșu, portocaliu, verde sau galben atât de puternic de să îmi sfâșie retina, unui gri de mă bagă în mormânt cu zile.

Pe măsură ce trec anii e din ce în ce mai greu să îmi găsesc un partener. Cristalizarea criteriilor de selecție e direct proporțională cu teama: ”Da, o fi afectuos, dar ce mă fac atunci când o vrea să ne iubim, iar eu îmi voi dori cu patimă cartea de pe noptieră?”. ”Mi-o iubi el animalele, dar dacă îmi va răpi voluptatea tăcerilor de una singură, când mi se face dor de mine?”. Forța din mine învinge însă. Întotdeauna. Iar cuvintele mamei îmi stau scrise pe suflet și strălucesc în cea mai adâncă noapte a ființei: ”Să nu refuzi iubirea de teama suferinței”.

Adriana Groisman

foto: Adriana Groisman

Am 32 de ani. Relații multe. Îndeajuns de multe încât să știu foarte clar cum aș vrea să fie bărbatul de lângă mine. Dar mult mai nopți de ”pernă fără pereche” pentru a ști că trebuie să fiu deschisă. Să nu am prejudecăți. Să îmi dau timp pentru a-i cunoaște sufletul și a ști dacă îl vreau mereu lângă mine. Să îl întâlnesc și să îl las să fie. Să îl simt. Pe el, cel care e. Nu cel care aș vrea să fie.

În mai toate relațiile mele am fost singură în doi. Acceptam. Nu alegeam. Deh, stereotipurile sociale: ”Fă copil!”, ”Mărită-te!”. Până când mi-am spus: ”Dar ia stai, domne, un pic. Eu vreau toate acestea?”. Și m-am întrebat și frământat. Și durut, și luptat cu demoni. Și înfrânt temeri și seri de boală în care aveam nevoie de un ceai și nu avea cine să mi-l aducă. Și dor de dragoste, urlat între patru pereți. Goi. Și raspunsul ecoului, hohotind ironic, lovindu-mi timpanele cu sute de mii de decibeli, resimțiti odată la ieșire și odată la intrare. Până când mi-am răspuns: ”Nu. Nu vreau să am o căsnicie. Nu vreau să am un bărbat. Nu vreau să am un copil. Vreau să trăiesc toate astea, de așa oi vrea tu. Și, te rog, viață, să mi le dai”.

Nu vreau să am nimic. Vreau să trăiesc. Să fiu. Soție. Mamă. Iubită. Nu vreau scenarii. Vreau viață. În doi. Construită și nu proiectată. Vreau un bărbat cu suflet și minte sănătoasă. Și nu îl vreau perfect. Dar e absolut necesar să credem în aceleași valori. Altfel, nu am avea o fundație pe care să construim.

Bărbatul ideal nu există. Tocmai de aceea e fără cusur. Am învățat asta. Prețul îl știți, mulți dintre voi. Sunt acele momente când te întinzi, vlăguit, la pământ și închizi ochii sperând să nu îi mai deschizi vreodată. Acele momente în care te zvârcolești de durere și te lovești de toți pereții, doar doar urletul gurii tale îl va acoperi pe cel al sufletului.

L-am plătit cu vârf și îndesat. Și am decis: nu e de mine. Nu vreau așa ceva. Iar pentru asta trebuie să cred. În bărbatul meu. Care mă cheamă de nu știu unde. Să cred că e pe drumul nostru și ne vom întâlni în curând, pe pajiștea aceasta, unde florile țipă zămislind puieți de roșu, alb, violet și verde. Eu am ajuns. Și îl aștept. Îl voi întâmpina zâmbind și îl voi dojeni cu dor și drag, așa cum spune cântecul: ”De 30 de ani te aștept”. Bine, 30 și un pic.

 

Pe Ioana o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Copilul care a refuzat să crească

Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Când nu laşi suficient spaţiu între tine şi celălalt

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
18,430 views

Your tuppence

  1. Florin / 30 January 2015 13:41

    Text scris pt. coafeze care se uita la Suleyman.
    Pe autoare n-o suspectez nici de vreo experienta de viata prea relevanta,nici de vreo maturitate emotionala care sa-i permită sa realizeze ca viata e complexa si comporta mai multe aspecte.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 16 Thumb down 14
    Reply
  2. Ramona / 30 January 2015 7:30

    Pai daca esti timid si timorat pe deasupra si vrei sa te descopere cetatea pe tine, cuceritorule, si nu sa fii tu cel care-i arzi “sufletul” din temelii, pe urma ajungeti (tu si ceilalti aidoma tie) sa va plangeti ca, cel putin la nivel mental, femeia-cetate va domina si nu va mai deschide poarta Muierii sau va insala cu voi de mana.
    Femeile nu-si doresc brute, dar nici papitzoi. Barbatii nu se stabilizeaza langa Cosanzene, dar nici langa Vrajitoare. (Ca o paranteza, doamnelor, barbatii au mai multe temeri in ceea ce priveste femeile decat noi vis-a-vis de ei). In ultima perioada, cam la extreme se lucreaza, lumea nu mai apreciaza (desi de multe ori sustine contrariul) decat superficialul, materialul si fizicul, palpabilul, ce se poate obtine imediat sau in cat mai scurt timp.
    Din nefericire, si imaginea corecta despre cum ar trebui sa functioneze o societate – la nivel macro – si un cuplu – la nivel micro – este tot mai distorsionata. Si eu cred ca se intampla asta pentru ca nu ne cunoastem realmente pe noi insine, nu ne dam nici macar o minima sansa ! Daca nu ne cunoastem si pe deasupra ne mai si mintim sistematic, cum putem avea pretentii de la ceilalti ? Toti avem si suntem exact ceea ce meritam, niciodata mai putin.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 14 Thumb down 13
    Reply
    • Ramona / 1 February 2015 9:28

      Hidden due to low comment rating. Click here to see.

      Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 2 Thumb down 9
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro