Children of the revolution

Marius Constantinescu

21 January 2016

Marius Constantinescu„Becky, pentru orice eventualitate”. Breton, blugi rupţi, bocanci şi cel mai negru ruj pe care şi-l poate imagina cineva. Mai negru nu poate fi decât conturul de buze pe care colegele ei îl folosesc pentru a le desena buzele date cu un alb ca de linţoliu. În jurul ei, un damf stătut de tutun. „Vrei ţigară, praf, ceva, îmi spui mie, nu te încurci cu prostii, da?”.

M-am nimerit în bancă (în prima bancă!), în prima zi de liceu, cu cea mai periculoasă fată din toată şcoala. Eu, în jeanşi albi şi o cămaşă Braiconf căreia m-am încumetat să îi suflec mânecile. Cred că nu mai port cărare de vreun an…

Următoarea întrebare mă ia atât de tare pe neaşteptate, încât tot ce reuşesc este să îngaim un răspuns… la prima. „Nu, nu încă. Am paişpe ani. Adică, nu, nu fumez.” Hârdaie de apă îngheţată nu ar putea să domolească incandescenţa obrajilor. Nu, nu fumez, deşi proaspeţii mei tovarăşi de clasă s-au strâns pe gardul bisericii Oţetari şi poştesc Lucky-uri. Nu, nu… fumez, deşi toaletele (pe lângă care trec temător) colcăie sonor de adolescenţi care fumează. Ţigara de după.

Perioada mea de licean a coincis cu una dintre cele mai dezlănţuite epoci ale României post-decembriste: floarea anilor 90. Un timp al exceselor, al culorilor tari, al limitelor împinse şi al importurilor fără măsură din culturi, din modele care se hrăneau cu alt combustibil şi se aşezau pe altă fundaţie. Mai ţineţi minte Beverly Hills 902010, serialul american cult în care tineri de cincisprezece-optsprezece ani se iubeau, se drogau, se certau cu părinţii, fugeau de acasă, de la şcoală, făceau dragoste, sfidau, clacau, se împăcau şi o luau de la capăt, totul sub cerul fără pată al Californiei? Un liceu bucureştean de fiţe avea ca misiune nescrisă asemănarea cât mai fidelă cu acest model, sub cerul developat de nori al României.

Cred că nu am înmagazinat mai multă uimire în toată viaţa câtă am adunat în primii doi ani de liceu. În clasa a zecea ştiam aproape totul despre întreruperi de sarcină, ovule, pilule şi fiabilitatea prezervativelor indiene versus proaspăt intratele pe piaţă Durex. Informaţie nu la prima mână, ci la prima bancă. În trimestrul al doilea dintr-a noua ne-a fost instalat în clasă (prima clasă de lângă biroul directorului, la parter!) televizor cu cablu, fixat pe MTV, fapt care a compromis definitiv mai bine de jumătate din totalul orelor de curs. Eu am fost la uman (limbi străine), deci nu prea le aveam, oricum, cu matematica sau fizica, dar, din acel moment, spectrul real şi o bună parte din arealul uman al programei şcolare au dispărut cu desăvârşire din preocupările noastre. Unii făceau logică şi economie.

Eu am intrat în liceu fără să am habar de whist, rentz, nu mai vorbesc de poker şi am ieşit cu germenii unui cartofor autentic, şcolit în plictisitoarele ore de literatură universală, când ne adunam la mine, în ultima bancă (om al extremelor, ce vreţi), sub privirile neputincioase ale unui profesor anonim, anodin şi anost. Am luat cea mai mică notă din viaţa mea, -2, la matematică, în clasa a IX-a, pentru că am intrat la jumătatea orei în clasă, am provocat o lucrare de control şi am scris subiectul, sub care am aşezat nişte versuri dintr-o melodie Depeche Mode. Până în clasa a unsprezecea făcusem şanţ pe traseul Studio Martin-Why Not?-Vox Maris-Club 30.

Până în clasa a XII-a am fumat toate mărcile de ţigări care se găseau în România în acel moment, plus câteva duty free only (mda, m-am apucat în a doua zi de liceu, 16 septembrie 1993). Am mimat situaţii de criză şi am cerut bani pe stradă. Am vorbit urât. M-am certat cu profesorii. Am fost corijent. Am chiulit monumental. Am sfidat. Am răspuns. Am fost obraznic. Am minţit. Am pretins petreceri cuminţi care erau bacanale în toată regula. Am fost în excursii care se transformau în maratoane senzoriale. Aproape am distrus casa la un Revelion de pomină, la care protagoniste au fost prea multe sticle de bere şi o maşină de spălat lăsată să meargă de una singură cu uşa de la cuvă deschisă (!). Am avut nota scăzută la purtare pe motiv de comportament imoral (lăsaţi, trecem peste amănunte…). M-am făcut verde în cap. Am fost (şi eu) un snob imposibil care şi-a cernut prietenii în funcţie de eticheta de pe blugi. Am făcut scandal în autobuz şi metrou. Mi-am rupt hainele la meciuri de baschet (aveam cea mai tare echipă din toate liceele Capitalei!). M-am pupat în ore, mult şi ireverenţios, pe sub hainele de iarnă din cuier. M-am ales de-a pururi cu nasul strâmb în urma unei încăierări în WC. Am văzut toate filmele din ultimul rând de la Patria sau de la Scala, printre vălătuci de fum. I-am uns cu unt din sandwich-urile făcute de biata mama pe spectatorii din faţă şi mi-am furat-o corespunzător. Am bifat kilometri de petreceri cu ore de mahmureală. Mi-am vărsat stomacul și i-am ținut pe alții de frunte. Sărmana femeie care ne-a fost dirigintă s-a lecuit pe veci după cei patru ani cu noi. Am sărit garduri, am luat amende, am plătit ponoasele. Nu am fost un băiat rău. Am fost, ce mai!, tipicul licean bucureştean (aproape) scăpat din mână.

În universul meu, aveai doar două posibilităţi. Fie aşa, fie exclus. Din tot şi din toate. Păstrez un singur prieten foarte apropiat din perioada aceea. Cumva, poveştile noastre din liceu fac deliciul multor reuniuni la care ne găsim amândoi, pentru că stau sub semnul unor exagerări care ţin mai mult de livresc, decât de realitate. „Hai, băi, că nu putea fi chiar aşa!”. Ele sunt, însă, reale. Ba da, aşa a fost. Beverly Hills de România. Generaţia adolescenţilor care s-au trezit nu doar cu libertatea lor, ci cu libertatea jinduită de părinţii şi părinţii părinţilor lor şi care, inconştient, probabil, s-au simţit răspunzători pentru ea. Şi-au forţat limitele pentru că nu ştiau că le au.

Ştiţi de ce mă gândesc, însă, cu mare plăcere la acea perioadă? Pentru că mi-era tot timpul frică. În liceu am învăţat să îmi drămuiesc frica pe zile. Mi-era frică de şmecherii şcolii, mi-era frică de necunoscut şi, cel mai tare, mi-era frică de mine. De cum o să mă poarte fiecare zi un pic mai departe de matca aşa de cuminţică în care bălteam înainte şi la care, schimbând paradigma, m-am întors, la un moment dat. Mi-era frică de ce barieră interioară o să mai dărâme în mine şi ce o să se schimbe. Cred că, dacă astăzi sunt un om care se indignează mai rar, priveşte cu toleranţă mai multe şi rezervă un capăt de zâmbet mai des, asta se datorează şi perioadei mele de licean, când… am văzut şi am trăit destule.

Mai e ceva. Dacă aţi parcurs textul până aici şi nu aţi tras apa peste încă o afurisită de generaţie de tineri… degeneraţi, ascultaţi-mă când vă spun: liceul mi-a, ne-a dat glas. Am schimbat succesiv trei profesoare de engleză pentru că erau nechemate ca bezna şi nu ştiau diferenţa între pedestru şi pederast. Am învăţat istorie universală pe pâine pentru că am avut un profesor hâtru, dedicat, incontestabil, o adevărată legendă în ambientul didactic. I-am spus (nu eu) unui searbăd dascăl de română că e prost (textual!) după ce a vorbit de scurgerea ciclică a lui Eminescu (pornind de la versul „Mie-mi curge Dunărea”). Am devorat psihologia pentru că ne-a fost explicată ca pentru noi, imberbi de clasa a zecea, răvăşiţi pe toate părţile. Am reuşit să trecem pe linie moartă o neisprăvită profesoară de chimie, care ne-a terorizat cu cerbicie şi care obişnuia să ne lovească în faţa clasei. Fie cu palma, fie cu „prostule”. Am fost la concursuri de franceză, la olimpiade de italiană, pentru că am avut îndrumători care i-au făcut loc învingătorului din fiecare. Am lipsit la sute de ore de latină, fizică sau matematică, dar niciodată la sport, geografie sau biologie, pentru că oamenii aceia s-au pus la mintea noastră şi ne-au arătat un drum. Cu autoritate, uneori, cu umor, întotdeauna. Am făcut lecţii deschise, am scris referate, am vorbit în faţa multor străini pentru că am avut şi norocul unor profesori care şi-au redeschis, cu şi prin noi, baierele propriei lor adolescenţe.

adolescenti

În liceu nu prea ne-a încurajat nimeni să ne susţinem punctul de vedere. Am învăţat de la televizor, de la Beverly Hills. Bine am făcut şi bine ne-a prins. În facultate. Mai ales în viaţă. Poveştile excesive, fie trăite pe scenă, fie în primul rând de spectatori, sunt doar un ingredient. O latură a monedei. Cealaltă o reprezintă faptul că am ieşit din liceu, din tipicul liceu de fiţe bucureştean al anilor 90, cu o sită care a cernut, în timp, cocoloaşele senzaţional(ist)e şi mi-a permis, mai târziu, sentimentul găsirii. Nu spun că aşa a fost. Aşa a fost la mine. La un mănunchi de noi. Un fel de supravieţuire înainte de a şti cu ce se mănâncă.

Mă uit cu un capăt de zâmbet la adolescenţii de azi care îşi trăiesc urgiile în online şi pe device-uri. Nu am niciun dubiu că sunt la fel de autentice. Zâmbetul se lăţeşte când aud una dintre frisonantele marote, cea cu „tinerii de astăzi”. Ei, să-i fi văzut pe tinerii de ieri…

P.S. Cine a-nfipt laleaua în brânză curge apă din veioză. Asta scria pe banca pe care am împărţit-o în primul trimestru din clasa a IX-a cu Becky cea cu vino-ncoa. 🙂



Citiţi şi

Frica de-a mai iubi după o despărțire pe care n-ai vrut-o tu

Wrong

Am fost hărţuită şi am hărţuit

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
969 views

Your tuppence

  1. marcela / 22 January 2016 8:58

    Twin Peaks, Depeche Mode, blugii turcești, rujul acela “verde”, care persista pe buze vreo două zile, orele de engleză, cărțile citite câte o noapte întreagă la lumină de lanternă pe sub pătură, sărutări furișe pe după colțul școlii… doar câteva dintre amintiri. Vremuri … 🙂

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
    • Marius / 22 January 2016 14:33

      Eu la Twin Peaks eram in generala, purtam camasi de flanel in carouri legate in talie ca Bobby si visam o geaca de motor.

      Thumb up 2 Thumb down 0
      Reply
  2. Marius / 21 January 2016 23:02

    Multumesc! Nu prea multe, proportional cu cele din facultate. 😉

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. O alta / 21 January 2016 16:06

    Superb articol, asa cum a fost si interviul cu Angela Gheorghiu. Iti spune una care devora serialul si, care-și amintește cum s-a chinuit să se apuce de fumat, și nu a reușit, nu-i plăcea de nicio culoare gustul rămas. 🙂 În rest, sper ca nu ai luat prea multe amenzi. 😉

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro