Cinci minute!

Marius Constantinescu

17 May 2016

Marius ConstantinescuDegetele se crăcănează cât de tare pot, iar mâna dă să iasă din umăr de ridicată ce e. Nici măcar nu mai strig, ci concentrez toată energia în braţul care descrie cifra cinci. E, probabil, a treia oară când tata mă cheamă în casă, conturul feţei estompat de plasa de ţânţari de la fereastra camerei mele de la etajul patru. Sigur e trecut de nouă seara, el a terminat de mult să meşterească pe la Dacia 1310 galbenă (unubedoipatruunupatruşapte, b-urile aproape muzicale), soarele se scurge leneş în spatele blocului şi în umbrele nopţii. Mai stau încă cinci minute!, care vor fi cam cincisprezece, după care „Marius!” va tuna din nou în patrulaterul parcării, fără posibilitate de negociere. Târşâit până în casă, râuşoare de jeg scurse în cadă, îmbucat ceva şi săltat în vârful unei cărţi până destul de târziu.

Verile mele urbane de copil seamănă toate între ele şi par coborâte din filmul titrat al unui regizor din noul val românesc, maestru în a întruchipa non-povestea. Cheia de gât nu am avut-o, dar asta nu înseamnă că nu am hălăduit, iresponsabil şi memorabil, prin cotloane de anotimp, făcând nefăcute care îmi puneau în pericol integritatea fizică. Nu mi-a scăpat nicio clădire, niciun copac, nicio scară de incendiu, niciun câine din Parcul Politehnicii. Mă şi mir, temător şi prevăzător astăzi, cum de a locuit în mine un copil cu o acută predilecţie spre inconştienţă periculoasă. Şi totuşi, nu m-am ales cu nicio mână ruptă, cu nicio muşcătură şi, în general, cu puţine admonestări.

Ştiţi cum circulă în social media astăzi rememorările nostalgic zaharisite ale unei copilării optzeciste stil Paradisul pierdut, în care ne lăudam cum beam apă de la furtun, ne jucam printre maşini, îngurgitam ţurţuri şi corcoduşe până când ne încovrigam de roşu în gât sau crampe? În lista mea, eu adaug furatul de flori din grădinile blocurilor, mersul după borş (la o doamnă ca o hârcă hârâită, de la parterul de vizavi, învăluită de damf acru şi gălbui, care umplea sticle de un litru cu gura largă dintr-un hârdău dogit – puneam sticla la gură şi dădeam pe gât câteva înghiţituri zdravene înainte să ajung acasă), hârjonitul prin subsolurile blocurilor (cele pe care aveam norocul să nu le găsim zăvorâte), patine cu rotile pe porţiunea de bulevard dintre Leul şi intrarea la Grădina Botanică (închisă traficului în acea perioadă) şi vizite la „rezervaţia de şobolani” dintr-un colţ al Politehnicii.

raw-childhood-without-electronic-devices-niki-boon-new-zealand-16

©Niki Boon

De pe la şapte ani, am început să ies singur afară, mai întâi în perimetrul relativ sigur al parcării dintre blocuri, la bătător, apoi cu excursii din ce în ce mai lungi acolo unde ferestrele apartamentului nu mai aveau cum să mă vadă, iar cele cinci minute nu mai aveau cu cine să fie tocmite. Nu îmi pot imagina copilăria fără aer liber în jur, spaţii largi şi oboseală bună adunată în muşchi.

Astăzi, copilul meu e ahtiat să meargă afară. Dacă o vei întreba, la cinci ani şi câteva zile, îţi va spune că, pe lumea asta, cel mai mult îi place să alerge. Şi o face, nechezând, galopând cu nu ştiu câţi cai la putere, personificându-şi toate personajele din cărţi sau din desene animate care poartă şa şi au copite nervoase. Sare, virează, fentează borduri, garduri şi biciclete, spre oroarea gâtuită a unui părinte care, cu ochii holbaţi ai conştiinţei de adult, o vede împiedicându-se de vreo piatră şi lăţindu-se pe caldarâm. Ochii aceluiaşi om care sărea garduri de sârmă ghimpată până când s-a înfipt cu subraţul într-unul şi şi-a compromis o vacanţă la mare, în clasa a doua. Care s-a prăbuşit pe o pantă pe rotile, în viteză, oprindu-şi genunchiul drept într-un drug de fier. Care, paradoxal cu pocinoagele pe care le-a făcut şi în concordanţă cu imaginea lui de astăzi, nu şi-a rupt oase, nu şi-a spart capul şi nu şi-a deşirat haine, victime ale distracţiei infantile după blocuri.

Mă uit la ea (dar nu numai la ea, ci la tot snopul pe preşcolari pe care îi cunosc) astăzi cum aleargă şi spun „uşor”. Îl spun tare sau şoptit, cred că îl spun şi în gând. Cred că „uşor” este cuvântul pe care l-am spus cel mai des în ultimii cinci ani. Mulţumesc Cerului când i se desfăşoară un imaş vălurit în faţă, pe care cel mai mare pericol e să-şi înverzească turul pantalonilor sau să aterizeze într-o tufă de urzici. Ticăi ascuns şi joc autoritar când cursele sunt pe betoane şi pe muchii de borduri. Intervin, imun la proteste, când simt că… nu mai pot duce „uşor”-ul.

Există ceva, oricât de clişeistic sună, în copilăria citadină a generaţiei mele. Un dram de siguranţă care ţine de o sumedenie de factori, ce, ei înşişi, ar face obiectul unui text de două ori mai lung decât acesta. Factori care, azi, nu mai contează, pentru că au fost. Nu ştiu de câte ori au murit interior părinţii mei scoţând capul pe fereastră să mă cheme în casă şi nevăzându-mă. Dacă au făcut-o, li s-a întâmplat pe muteşte, iar povara îngrijorării lor nu m-a apăsat niciodată. Eu, deocamdată, abia am puterea să o las pe fii-mea să dispară la un cot de stradă, cu mine pe urmele ei. Dar, dacă în ea germinează o parte de copil cum am fost eu, viitorul nu are cum să îmi fie favorabil. Va vrea să alerge mai departe, cum alerga şi taică-său, în lungile seri de vară urbană şi se va lupta cu toate argumentele pentru încă cinci minute de libertate. Iar eu mă văd, încă cinci ani, articulând „uşor” de sute de ori pe oră, cu glas sau doar în minte, atât de concentrat, că se aude chiar şi când nu iese nimic de pe buze. „Uşor” când se va apropia prea mult de un câine, „uşor” când va ocoli razant o groapă, „uşor” când va sări (iuhuuu!) noşalant peste patru scări odată.

Pe vremea mea (de când aşteptaţi sintagma asta, nu?), ieşeam mult afară, ne îmbolnăveam greu şi creşteam repede. Azi, copiii ies afară în parc sau la locul de joacă, mereu însoţiţi, strănută după trei zile la rând la grădiniţă şi la şcoală şi cresc infinit mai repede. Cine nu a ţinut pasul cu cine?



Citiţi şi

Ema

Despre ce să scriu? Eu sunt un om obișnuit!

11 ani mai târziu – luna de fiere

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,759 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro