Cine e șeful: Mimi sau eu?

Adriana Manolică

26 March 2015

Adriana ManolicăMimi este Ego-ul meu şi e tare căpoasă! Când mi-e lumea mai dragă, numai ce o văd că scoate carneţele îngălbenite de vreme cu vini şi pricini – motive de sfadă şi de supărare. Mimi e răzbunătoare, dar îi place să îşi spună că e „principială”. Şi cum pot s-o combat când invocă reguli scrise şi nescrise create de Ego-urile reunite ale tuturor vieţilor mele? E greu să îi acopăr vocea, dar am învăţat să-i dau dreptate, ca mai apoi să îi explic de ce e important şi pricipial să iert şi să uit. Ea, care crede în reguli şi în proceduri, acceptă într-un final şi taie cu o mână tremurândă toate acele vini şi pricini ce au trecut prin procesul purificator al iertării.

De ce e atât de greu să ierţi şi să uiţi? De ce trebuie să o ascultăm mereu şi mereu pe Mimi a noastră? Cine e şeful: Mimi sau Eu? Grea întrebare, câtă vreme mi-e încă neclar cine sunt eu… Dar ieri am primit o lecţie de la fetele mele. O lecţie prea valoroasă ca s-o ţin numai pentru mine!

Mergeam aseară spre casă cu Eva de mânuţă şi din vorbă-n vorbă, ne-am adâncit în dezbaterea unui subiect favorit al fetiţei mele de numai 9 anişori: şi anume „cum era când era mică” (acum e mare!). De regulă încep eu cu „Îţi mai aduci aminte când…?”, dar tura aceasta am schimbat tactica. Am întrebat-o: „Cam de câte ori crezi că te-am îmbrăţişat eu în toata viaţa ta?” şi mi-a spus: „De un infinit de ori, dar tot e prea puţin! Mi-ar plăcea să mă îmbrăţişezi non-stop!”. Şi mi-a explicat cu gingăşie că atunci când o îmbrăţişez sunt numai eu cu ea, toată lumea dispare! Şi e bine, e tare bine! Se simte fericită, iubită, ocrotită şi unică! Deja ochii mei erau înlăcrimaţi, dar am continuat: „Dar spune-mi, Eva, de câte ori crezi că ţi-am spus că te iubesc?” „De un infinit de ori dar tot mai vreau! E ce vreau să ştiu mai mult şi mai mult!”. „Dar e nevoie să îţi spun? Tu nu ştii asta şi fără să ţi-o spun?” „Ba da, dar aşa e normal!” – m-a luminat micuţa mea!

Brusc, însă, am vrut să verific ceva ce mi-a zburlit părul: „Dar spune-mi, Eva, de câte ori te-a bătut mama?” şi, spre imensa mea uimire, răspunsul a venit imediat şi fără ezitare: „Odată, când am ieşit desculţ şi dezbrăcată pe holul blocului ca să-mi iau rămas bun de la Smaranda, m-ai chemat în casă şi mi-ai dat o palmă la fund! Doar atunci m-ai bătut. A fost o singura dată, dar tare am suferit!”. Aici m-am blocat! Chiar nu ţin minte aşa ceva! Dar prea clară a fost povestirea şi prea multe amănunte au fost ca să nu fie adevărat! În acel moment am privit-o în ochi şi i-am spus că nici măcar nu am realizat că am lovit-o, că în mintea mea nu apare aşa ceva, deci înseamnă că nu i-am dat aceeaşi semnificaţie palmei, dar că o cred şi că îmi pare nespus de rău! Mi-am cerut iertare. Ne-am îmbrăţişat strâns şi mi-a spus că m-a iertat de atunci, dar că se bucură că mi-am cerut scuze!

mother and child

Bulversată, am mers şi la Mateea, repetând aceeaşi întrebare. Ea mi-a spus că o singură dată i-am dat peste mână, dar că nu mai ştie sigur motivul. Bănuieşte că a fost deoarece dărâmase ceva. Nu a durut-o, dar îşi aminteşte foarte clar că a suferit.  Am privit-o şi pe ea în ochi şi i-am cerut iertare. Iar ea, cu ochii în lacrimi, m-a strâns la piept şi mi-a spus că nu s-a aşteptat să o întreb aşa ceva, dar că se bucură că mi-am cerut iertare, că mă iubeşte şi că pentru ea sunt cea mai bună mamă!

Ieri am aflat că un gest necontrolat poate fi perceput drept bătaie. Că nu durerea fizică, ci semnificaţia lui creează suferinţă. Poate că se uită motivul, dar nu se uită starea pe care a provocat-o. În imensa lor generozitate, copiii ne iartă şi îşi caută ei vini şi pricini. Mateea credea că fusese obraznică, Eva s-a considerat neascultătoare. Dar se pare că nu uită sentimentele, trăirile şi asocierile cu etichete negative pe care singure şi le-au pus. Dacă nu ne jucam de-a povestitul, nu aş fi aflat poate niciodată partea lor de adevăr. Mimi a mea a râs de situaţie, dar eu am vrut să şterg urma lacrimilor de pe obrazul lor. Fetele mele m-au auzit cerându-mi iertare şi au învăţat-o pe Mimi a lor să ierte. Ele au învăţat că după„Iartă-mă!”, răspunsul este „Te iert!” şi că o îmbrăţişare poate pecetlui iertarea şi uitarea.

Oricât de mare ar fi orgoliul nostru de adulţi, oricâte ar fi autoînvinuirile pe care deja le cărăm după noi, e bine să adresăm astfel de întrebări copiilor noştri. Le datorăm, ca părinţi, o mare lecţie de viaţă: lecţia iertării. Şi cum o putem preda mai bine decât cerându-ne noi iertare de la ei şi nu oricum, ci privindu-i în ochi! S-ar putea să ne surprindă cu o îmbrăţişare tare strânsă!



Citiţi şi

Ai mei ani 40…

Sunt babă, rezist!

„Să săriți, cumva, dacă ratez iarba”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
880 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro