Colivă şi la mulţi ani!

Cristina Stavri

16 January 2014

Cristina StavriAm fost întrebată de curând ce îmi doresc de ziua mea. Și cu o aroganță maximă, specifică unui om care abia împlinește 18 ani, am răspuns că nimic. Am primit deja, mulțumesc.

Să vă spun ce. Ca la pomelnic, numai că pe invers. Am primit una bucată Roxană, o Mihaelă, o mamă la super ofertă cu un tată, o Elenă, o Ioană, o Lidie, o Marie, o Elenă care avea și un Silviu, deja atașat, am mai primit un calugăr, minte (dacă vă întrebați de ce nu se vede, să știți că o țin dosită bine, să nu mi-o fure nimeni) , am primit chiar și o Prințesă, douăzeci și doi de colegi plus o șefă, am primit niște imaginație și destulă sănătate (păcat că pe-asta am primit-o cu tot cu ipohondrie, la pachet). Am primit un om atât de special că nu există cuvinte în prezent să îl descrie, dar aștept cu interes să treacă vreo 456 de ani și să se inventeze alte cuvinte, mai încăpătoare. Am primit un pachet voluminos, de o sută douăzeci de oameni cu penițe magice și am primit și eu o peniță fermecată (când binevoiește dumneaei).

Am mai primit multe, multe alte lucruri pe care nu stau să le mai înșir pentru că sunt enorm de multe.

Și am învățat să nu îmi mai doresc nimic ieșit din comun pentru ziua mea. Pentru că acum cinci ani (ca să vedeți demonstrația practică a sloganului publicitar “Nebănuite sunt căile Domnului’) am răspuns și eu, ca omul, la întrebarea “ce-ți dorești de ziua ta”, cu fix ce mi-a trecut prin minte, fără să mă gândesc la “ai grijă ce-ți dorești”.

Bunica mea, pe 11 ianuarie, duminică, m-a întrebat ce vreau de ziua mea. Iar eu, ca o neghioabă, i-am răspuns: „Ştiu că e zăpadă mare și frig, aici la tine în curte, dar mi-aș dori să îmi serbez ziua chiar aici, cu multă-multă lume, cu toate rudele noastre, cu vecinii și prietenii mei din copilărie, chiar și cu cei pe care nu i-am mai văzut de când eram mică, deși știu că asta e imposibil pentru că nu s-ar deplasa de unde stau, doar pentru că e ziua mea… “ Și pe 14, miercuri, ea s-a dus. Au găsit-o în pat, liniștită, zâmbind împăcată, întinsă, îmbracătă cu haine curate. Vineri, pe 16 ianuarie, a fost înmormântarea. Poate veți crede că a fost urât. Nu. Era TOATĂ curtea noastra cea mare, plină. Aproape o sută de oameni. Toate prietenele mele din copilarie (fiicele chiriașilor noștri, pe care nu le mai văzusem de 10 ani), toți vecinii noștri de cand eram mică, toate rudele din București și de-aiurea auziseră că a murit “Doamna Directoare” și că o îngroapă exact de ziua “lu’ aia mică”. Am primit exact ceea ce îmi dorisem.

Bunica

N-am vărsat nici măcar o lacrimă atunci. Ba chiar m-am îmbrăcat într-o rochie neagră, frumoasă, m-am machiat (deși nu ai voie), m-am certat cu babele la biserică, m-am ocupat de tot ce era nevoie, acte, mâncare, fără să încetez să mă gândesc amuzată că mi-a făcut-o. Fără să încetez să mă gândesc la faptul că atât de mult m-a iubit ființa asta încât mi-a îndeplinit până și dorința ce părea imposibilă.

Drept care merci, pentru mine un cadou simbolic e suficient. Sunt fericită cu tot ce am deja și nu îmi mai doresc nimic spectaculos.



Citiţi şi

Azi, acum, îți faci timp!

Cami

Cireșele de mai

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,141 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro