Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Convingerea noastră fermă era că se credea om…

27 May 2018

Ohara DonovetskyCir-li-lai, cir-li-lai, Vir-o-con-go-eo-lig

Timp de aproape 14 ani am avut un Saint Bernard. L-am ținut și la bloc, l-am avut și când ne-am mutat lângă Cișmigiu, dar și în casa cu grădină de acum. Grădina, curte inițial, nu a fost pe placul Carei. Ea era obișnuită să stea înăuntru, să urce scări pentru a-și merita locul în casă, asta cred că era în mintea ei. Acolo se simțea ea bine. La casa de vacanță, urca seara cu noi în casă, iar ziua o scoteam pe fereastră, în locul unde fereastra se apropia foarte mult de sol, pentru că, de coborât, Cara noastră nu se mai hazarda. Erau scara prea abruptă sau spaima ei prea mare.

Cara era un câine mare și bun. O chema, de fapt, Karenina (poveste lungă), i se spunea Cara, dar cel mai des Căcărel și Căcăruța, în ciuda faptului că era cât un vițel. Dormea mult, aproape tot timpul, bea apă în cantități neverosimile, mânca puțin și selectiv. Mânca cu plăcere orez, anumiți biscuiți, croissant, morcovi și mere, uneori supă de legume. Ura cartofii, cred, nici nu-i gusta, îi rambursa strategic. Era un spectacol când primea supă, pentru că atunci, dacă se nimereau odată cu supa în botul cel mare, îi scotea rapid, împingându-i cu limba înapoi în castron, delicat, dar cu mare precizie. Castronul era curat-lună după ce mânca supa, cu excepția celor 3-4 bucăți de cartofi rătăciți, dar intacți. Când bea apa, era un fel de mini-fântână arteziană ad-hoc. Leorpăia (cred că ăsta e cel mai nimerit cuvânt) cu nesaț apa, fără pauză, dar cu mult zgomot, împroșcând totul în jur, până se golea castronul. Când se sătura, ridica ochii spre mine, mă privea, mi se părea, cu recunoștință, în timp ce din bot i se scurgeau șiroaiele de apă rămase. Bea bere cu mare plăcere. Nu bălea, în general, ceea ce era surprinzător pentru un Saint Bernard, decât când se deschidea o sticlă de bere în preajmă. Pavlovian, se așeza lângă cel cu inițiativa și aștepta cuminte. Știa că e calea cea mai sigură spre a primi ceva. Lătra aiuritor când venea cineva în vizită, probabil că saluta pe limba ei. Stătea întotdeauna în cameră cu tine, niciodată singură, dacă erai acasă. Așa se face că ajunsese expertă în cerințe de bac, în teste de Drept, în analize literare. Pentru că era prezentă la predări, evaluări, discuții și interpretări pe teme diverse, școlare, academice sau cotidiene. Mai în glumă, mai în serios, întotdeauna spuneam că știe mai multe decât noi toți la un loc. Când era singură, bănuiesc că dormea pe canapea, găseam locul cald. Ofta când se așeza, stătea culcată cu labele din spate întinse cum stau numai puii, chiar și câine adult fiind. Cânta și ea când îi plăcea muzica. Ceaikovski era favorit. Se așeza ca la comandă lângă device-ul din care se auzea muzică și ridica botul spre înalturi, ca lupii, slobozind sunete prelungi. Convingerea noastră fermă era că se credea om sau că, în orice caz, nu știa prea bine că ea e câine, nu om. Că nu se doarme în pat, nu se stă pe canapea, nu se participă la conversații, nu se face baie în cadă, nu se cântă și, mai ales, nu se învață pentru examene, dacă ești câine. Nu se câștigă plăcere din a fi spălat pe colți sau din a fi pieptănat, dacă ești câine. Ar trebui să te revolte, să nu îți placă. Se face aport, se mănâncă oase, se aleargă pisicile, bunăoară, dacă ești câine.

saint bernard

Sursă foto: tumblr.com

Cara nu făcea aport, în ciuda încercărilor repetate de a o învăța. (Până la urmă, a învățat să facă aport motanul de atunci al casei, probabil plictisit de lipsa de îndemânare a Carei). Cu oasele avea o relație ponderată. Iar cu pisicile, una de armonie eternă. Le privea cu simpatie, cu capul ușor întors a mirare. Nu, nu avea butoiaș la gât, dar la munte odată s-a repezit să salveze o domnișoară care, întinsă în zăpadă, încerca doar să facă îngeri. Se speria, evident, toți câinii traversează traumatic această experiență, de tunete și fulgere, cred că asta a fost cea mai mare dramă a ei. Cât era de mare și de vitează, se ascundea în baie, s-ar fi băgat sub cadă sau sub closet, sub masa din colțul cel mai îndepărtat de ferestre, unde apuca, numai să scape de cavalcadă pe care cred că o decoda ca pe cea mai mare primejdie a lumii. Nu făcea diferența între tunet și deschisul unei sticle de șampanie, așa că ne trezeam cu ea speriată de moarte, ridicându-se de jos (dormea tot timpul, spuneam) cu repeziciune (ceea ce nu e chiar ușor de obținut de către un Saint Bernard) și alergând în cel mai îndepărtat de zgomot colț din casă, când dopul se lansa bubuind spectaculos spre tavan.

Ca orice câine însă Cara flatula. Simțeai mirosul de intestin de câine mare din plin atunci când făcea asta. Se râdea, se înghiontea câinele cu simpatie, se exclama în toate felurile. Straniu era că flatula mai abundent când era lume în casă. Și nu știu cum se întâmpla că tocmai atunci se și auzea. Un sunet de intestine ușurate, de aer care se eliberează încet și cu metodă, de plăcere prelungită. Cara se și trezea din somn pentru asta. Capul i se ridica și ne privea cu emoție și cu, mi se părea, bucurie împărtășită. Iată, părea că zice, sunt de acord cu tot ce ziceți, frații mei … Oamenii erau politicoși, zâmbeau, înțelegeau situația, ce mai. Dar … mirosul persista, conversația devia, râsetele scădeau … Într-una dintre zile, mi-am adus aminte proverbul francez „Un câine bășinos, un stăpân norocos!”. L-am zis tare (prea tare, cred) ca să salvez cât pot din situație, am râs hotărât, musafirii s-au simțit mai confortabil, aaa, așaaa, e deci de bun augur să flatuleze un câine lângă tine, chiar dacă îți mută nasul din loc … În regulă, bine, ce chestie, n-am știut …

Ne despărțeam cu senzația că e minunat să ai un câine care flatulează, mai venim, dacă simțim că nu avem noroc suficient, ha, ha … Cara se uita blând și bun și sincer, promițând pe limba ei să flatuleze consistent data viitoare.

Attaboy!

Pe Ohara o găsiți întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

O blondă tinerică și un munte de bărbat

Iubesc, deci sunt viu!

Știe sau nu știe soțul?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,316 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro