Convorbiri cu trei bărbaţi

Doina Ruşti

24 January 2014

doina ruștiCu ceva timp în urmă am fost la Oradea, un oraş somptuos, cu spatii largi si clădiri vieneze, prin care ştiţi că s-au perindat neamuri multe. Orădenii – destinşi, eleganţi, prosperi. Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că eram în altă ţară.

Din excursia mea de-atunci a rămas o convorbire cu trei bărbaţi, de fapt trei scriitori, pe care îi voi prezenta în ordinea întâlnirii: Marius Miheţ, Ion Simuţ şi Mircea Pricăjan. Ei sunt profesori la universitatea orădeană şi redactori la revista Familia. Precis vă amintiţi că Eminescu a debutat în revista aceasta, a lui Iosif Vulcan, acesta schimbându-i numele din Eminovici în Eminescu. Ei bine, este aceeaşi revistă Familia.

Iată ce-am vorbit:

(Doina Ruşti)

Mircea Pricăjan: Lucrul care mă atrage de fiecare dată în proza ta e plăcerea evidentă cu care povesteşti. Asta îmi spune că eşti genul de autor pe care propria naraţiune îl vrăjeşte. Chiar aşa este? Atunci când te aşterni la scris o faci cu nerăbdare, fremătând de emoţie şi te scufunzi în poveste ca într-o altă viaţă?

Doina Ruşti: Scrisul este o stare de excitaţie, la modul cel mai sexual cu putinţă. Un scriitor satisfăcut scrie foarte bine eseuri, pe câtă vrem unul plin de dorinţe are nerv, disperare, disforii sau euforii maxime. Este în condiţia unui Céline sau poate fi. Când sunt în echilibru total, merg la piaţă. După nopţile fierbinţi, corectez lucrări şi citesc. Scrisul cere aspiraţie disperată, obstacole provocatoare şi exasperare de îndrăgostit. Noroc că pentru mine situaţiile de satisfacţie (în toate sensurile ei) sunt scurte. Fac parte dintre acei oameni care se ambalează fără motiv. Mă îndrăgostesc des, trăiesc cu exasperare orice conflict, am aspiraţii pe care le consider definitive, ca imediat să uit total de ele. Iar, în mod paradoxal, în această stare de dorinţă omorâtoare şi permanentă am un fel foarte lucid de a privi lumea. Mi-e imposibil să scap din vedere întregul şi să rămân blocată în efuziuni. Cineva a remarcat odată, pe la debut, că în scrisul meu se întâlnesc Marquez şi Flaubert. Bineînţeles voia să facă mişto de mine. Dar de fapt spusese un lucru care mă defineşte profund şi care îmi dă forţa să fac construcţii epice, adică să scriu romane.

Marius Miheţ: De la nimfetele naive la bătrânele sucite, toate personajele feminine din proza ta trăiesc în felul lor o ipostază fatalistă. Cum începe și când se încheie misterul unei femei?

Doina Ruşti: Am crezut că şi femeile se încadrează în acelaşi tipar al personajelor mele: pozitive. Îmi iubesc personajele şi-am încercat să “le arăt” în situaţii credibile. N-am avut habar că se văd luate în colţii destinului, însă dacă tu spui asta, imediat te cred. Cât despre mister feminin… cred sincer că întrebarea asta nu este pentru mine. În romanul Mămica la două albăstrele, personajele feminine principale sunt Li Zeta şi Mămica. Amândouă sunt personaje simbolice, care sprijină construcţia eroului principal (None). Prima constituie doar un sistem de referinţă pentru trezirea lui None, iar cea de-a doua e chiar metafora cărţii, reprezentând autoritatea bolnavă, agonică, într-o lume în care criza de sistem se vede cel mai bine la nivelul familiei, al cărei rol de forţă socială nu doar că s-a sfârşit încă din secolul trecut, dar care e transformată în momentul de faţă într-un refugiu utopic şi bolnav. Autoritatea Mămicii, aşa cum este ea, de oarecare inteligenţă, cu oarecare farmec, uneori chiar cu umor, este de fapt o autoritate otrăvită, iar la nivelul mare, al societăţii, se completează afin cu autoritatea statală. Când un om este atras de un alt om, chiar şi în spaţiul virtual, al Facebookului, întâlnirea nu este deloc întâmplătoare. Sympathiile se întemeiază pe oglindiri, sunt ca un spot de lumină ieşit din străfundurile unei fiinţe şi proiectat în celulele celuilalt om. Tocmai de aceea am şi păstrat titlul acesta pentru roman: Mămica la două albăstrele este o anomalie pe cale de a fi acceptată, întocmai ca acest genitiv colocvial, iar corespondenţa ei cu prim-ministrul României se află în centrul romanului, menţinându-i funcţia simbolică. Prin urmare, ca personaj, Mămica nu are foarte mare importanţă. În toate romanele mele tratez această temă a falimentului familiei. Prin urmare, femeile sunt contaminate de acest mesaj. În Omuleţul roşu, Laura îşi găseşte perechea: un bărbat mai tânăr, întâlnit în urma unui experiment IT. Adela, din Fantoma din moară, devine victima unei autorităţi totalitariste, multiplicate şi violatoare. Lizoanca este rodul unui şir lung de disfuncţii familiale, de fapt a unei comunităţi care şi-a bătut joc de rolul familiei. În Patru bărbaţi plus Aurelius, o fată crescută de un bunic care îşi iubeşte mai mult pisoiul decât nepoata, se transformă din acest motiv într-o asasină. Singurul meu roman aflat în afara temei este Zogru. Prin urmare, nu am avut în minte un mister feminin, ci personaje femei generate de această preocupare a mea pentru decăderea familiei. Cred într-o schimbare iminentă a structurii sociale, cu accentul trecut pe destinul individual. Aranjamentul ăsta tribal – mamă, tată, copii – cred că e mort. Iar în contextul ăsta, normal, nici prin minte nu-mi trece să mă gândesc la misterul feminin.

Ion Simuţ: În anii nouăzeci, prozatoarele trădau cu insistență afirmarea unui tip de feminism. Era o revoltă împotriva tăcerii din timpul comunismului, sau, mai degrabă, se revendicau de la un alt tip de raportare la societate prin scriitură. Se poate vorbi despre ieșirea din modă a feminismului în proză?

Doina Ruşti: Da, cred că e epuizat.

Marius Miheţ: Mămica la două albăstrele este un roman al dezvrăjirii, al iluziilor compensatorii prinse în caruselul unui erotism resemnat. Crezi că iubirea dezvrăjește?

DSCN2092

Ion Simuţ, Marius Miheţ, Doina Ruşti, Mircea Pricăjan

Doina Ruşti: O, nu! Iubirea întăreşte spiritul. Chiar şi în cazul personajului meu. None (Benone) este un om cu imaginaţie, cu oarecare inteligenţă, însă cu emoţii îndelung cenzurate şi, lucru fundamental în această carte, cu o educaţie aproximativă. Nici calităţile lui de mascul nu sunt cine ştie ce. Totuşi, None se îndrăgosteşte, e cuprins de acea dorinţă amplă şi inconturnabilă de a se dărui, exact cum i se întâmplă fiecărui om, fie el chiar şi fiul unei mămici meschine. Iar acest lucru îi dă puterea să se reaşeze existenţial.

Marius Miheţ: E mai atractivă diseminarea în text a îndrăgostirii sau sfârșitul unei iubiri?

Doina Ruşti: Depinde de scriitură. Totuşi, finalul de iubire e rezervat operelor mari, după cum ne-a arătat-o istoria. N-am scris încă o poveste de iubire (mi-ar plăcea să scriu un astfel de roman, poate îl voi scrie).

Mircea Pricăjan: Îţi mărturisesc că pe mine m-a interesat întotdeauna, la o proză, cât de bine (a se citi „parşiv”) reuşeşte autorul să obţină de la cititor o anumită reacţie. Căci, într-un fel, orice poveste pusă pe hârtie este o interogaţie mascată, retorică, iar dacă ea nu primeşte din partea receptorului răspunsul scontat, e clar că ceva e frânt. Cât de tare te preocupă această „comunicare”? Altfel spus, scrii anticipând efectul?

Doina Ruşti: O, nu, Mircea! Mă abţin pe cât pot. Se înţelege că orice poveste scrisă e şi un ţipăt disperat după atenţie, însă el este un SOS de sticlă aruncată în mare: scrii sperând că o să-ţi răspundă cineva, iar nu ca să-ţi răspundă neapărat.

Marius Miheţ: Cât de importantă este corporalitatea pentru proza ta?

Doina Ruşti: Maestrul meu iniţial a fost Balzac. Mai târziu l-am descoperit pe Faulkner, relaţia mea cu el fiind şi cea mai lungă. Dar şi el l-a avut ca model pe Balzac. În consecinţă, chiar după ce m-am îndrăgostit de Michael Folco, am rămas legată de viziunea amplă, în care personajul trăieşte cu toate părţile corpului său, în care lucrurile au identitate legitimată spaţial. În construcţia unui personaj ca Zogru (un duh multisecular) nu doar că m-a preocupat mişcarea lui în toate cotloanele acelui corp eteric, dar mai simt încă şi acum întâlnirile lui înfiorate cu respiraţia discretă a cărnii omeneşti.

Marius Miheţ: Cărțile tale înfățișează un realism filmic, atractiv pentru imaginația cinematografică de azi. Cât de mult mizezi pe elementele cinematografice în proză? Atenția acordată scenariului are o funcție vitală în scrisul tău?

Doina Ruşti: Nu am memoria numelor. Nu ţin minte cifre. Nu înregistrez detaliile sonore, de fapt nici măcar nu recunosc vocile la telefon. În schimb am o memorie vizuală care m-a salvat din multe. Şi-mi mai şi place să mă holbez. Tot aşa, orice poveste îmi vine în minte în amănunte vizuale. Bineînţeles, un timp n-am ştiut că acest lucru “se vede” în scrisul meu. Când scriu, cel mai bine vizualizez feţele personajelor.

Marius Miheţ: Prea puțin călătoresc personajele tale. E ca și cum destinul lor se scrie, concentric, în limitele unei ființe care uită, de fapt, să spere. Senzația e că lumea romanelor tale este prinsă, ireversibil, în marginile unei lumi. Singura posibilă. De aici se nasc, paradoxal, stranii vitalități ori intensități tainice. Cât de mult te atrage psihologia speranței?

Doina Ruşti: Sunt un om de acţiune. Am să-ţi spun cum vedeam lucrurile în copilărie, ca să înţelegi ce se află în postamentul personalităţii mele. La vârstele foarte mici stăteam mai mult cu bunicii, la Comoşteni. Din când în când, părinţii mei, care lucrau prin oraşele din jur, mă luau cu ei. Una dintre primele astfel de expediţii s-a petrecut pe când aveam aproape trei ani. De cum am descins în locuinţa părinţilor mei mi-am dat seama că nu-mi plăcea deloc. Chiar şi acum mă mai apasă umbra care cădea fatal prin fereastra lipsită de orice urmă de stil. Am înţeles că nu aveam nicio speranţă să-mi văd curând bunicii şi nici atât să mă întorc în casa luminoasă de la Comoşteni, unde eram foarte integrată în treburile oamenilor maturi. De exemplu, ştiam că bunicii mei se pregăteau să vină în acel oraş, la consfătuirile dăscălimii. Cuvântul consfătuiri a fost printre primele învăţate de mine. Consfătuirile erau o chestie unde bunicii mei plecau periodic (căci pe vremea aia se ţineau mult mai des) şi de fiecare dată îmi aduceau diverse cadouri, în special lucruşoare care îmi umpleau sufletul de scântei. Iar eu plecasem la oraş tocmai în preajma consfătuirilor. Cel mai direct plan de a scăpa de părinţii mei a fost următorul. M-am încălţat cu multă greutate şi m-am furişat pe uşa casei întunecoase. În stradă era atât de multă lumină încât mi-a trebuit timp ca să mi se obişnuiască ochii. Pe lângă mine treceau diverşi oameni, pe care i-am examinat cu atenţie, până când a apărut un cuplu care semăna destul de bine cu bunicii mei. Cum i-am văzut am ştiut că ei erau oamenii care-mi trebuiau. Aşa că i-am abordat direct, întrebându-i dacă nu cumva erau veniţi la consfătuiri. N-o să mă crezi, dar chiar aşa era. I-am rugat să le transmită bunicilor mei singurul lucru care mă interesa şi anume să vină să mă ia de-acolo, neîntârziat. Ceea ce s-a şi întâmplat de altfel, căci cei doi m-au descusut bine, iar în scurtă vreme toată dăscălimea din zonă a aflat dorinţele mele.

Acum mai ai chef să mă întrebi despre psihologia speranţei? Nu ştiu dacă personajele mele călătoresc, dar cu siguranţă îşi leagă speranţele de acţiuni certe. Totuşi, există şi un tip de speranţă utopică ori fără motivaţii raţionale în multe dintre scrierile mele. Iane, farmacistul din secolul al 18-lea, îşi trimite dorinţele până în timpurile noastre. Ema, după ce cade accidental în secolul al 18-lea, continuă să fabrice speranţe de salvare, după cum Moni, captivă într-o buclă temporală, nu-şi pierde speranţa nici măcar după 40 de ani de captivitate, iar acest lucru îi este de folos (Cămaşa în carouri). Şi Zogru este cuprins adeseori de speranţe naive, atât când e răpus în Pădurea Snagov, cât şi când moare pe caldarâmul unei străzi din Terapia. Chiar şi personajele închise în lumea comunistă, îşi dezvoltă speranţele în interiorul unei mori (Fantoma din moară). N-o mai lungesc cu exemple, ci revin, insistând pe ideea că dorinţele eroilor mei sunt însoţite de acţiune, uneori o acţiune fără folos, fantezistă, utopică, dar acţiune. Călătoria (reală sau imaginară) este şi ea tributară acestui principiu, de unde şi restricţiile. Când perspectiva se lărgeşte epicul se lăbărţează iar tensiunea cade.


Ion Simuţ: Crezi că succesul prozei la public are de-a face cu exploatarea faptului divers?

Doina Ruşti: De multă vreme intrat între temele literare, evenimentul mărunt, din zona senzaţionalului hrănitor de curiozităţi simpliste, mi se pare şi mie de interes, fără să fi fost în stare să-l valorific în afara ficţiunii. De altfel, am scris doar două romane în registru realist: Lizoanca şi Mămica la două albăstrele. Primul porneşte de la o ştire de ziar, reconstituind însă povestea unei mici comunităţi, de-a lungul a 40 de ani. De altfel, editura germană (Horlemann), care a tradus cartea, habar n-avea că Lizoanca s-a inspirat dintr-un caz real. Ei au apreciat povestea.

Marius Miheţ: Traversăm o șansă bună pentru traducerile în străinătate. Ce te (ne)mulțumește?

Nu trebuie să privim în mod global! Fiecare scriitor îşi are norocul său. Iar acest noroc este făcut din mulţi oameni şi din relaţiile dintre ei. De regulă, un scriitor trimite unei edituri străine primele trei capitole ale cărţii, traduse, evident în limba respectivă. Dacă acea editură este cât de cât încântată de acele pagini, cere cartea în româneşte şi-o dă cuiva spre lectură. Iar acel lector este un om cunoscător de română şi cu multe interese. Dacă, să zicem că referatul lui este pozitiv, abia atunci începe greul. Traducerea integrală a cărţii are nevoie de finanţare. Iar aceşti bani îi oferă ICR, prin intermediul unor comisii făcute şi ele tot din oameni. Romanul Lizoanca a avut norocul rar de a fi fost publicat fără finanţarea statului român. Horlemann Verlag a susţinut integral traducerea cărţii mele şi traducerea lui Mo Yan.

Deci nu se prea poate spune că c-ar fi vremea traducerilor, cât că am învăţat care e traseul unei cărţi traduse. Cât despre mulţumiri şi nemulţumiri… mi-ar fi plăcut să pot să scriu direct într-o limbă străină. Dar atunci n-aş mai fi fost scriitor român tradus şi iarăşi mi-ar fi părut rău.

Mircea Pricăjan: Remarc la tine, în aceste răspunsuri ca şi în alte interviuri, o foarte bună cunoaştere a „mecanismelor de funcţionare” a propriilor proze. În spaţiul anglofon, unde regulile par să aibă altă greutate, s-a dezvoltat o ramură a literaturii de specialitate care se ocupă chiar cu regulile scrisului. Crezi în creative writing? Ai consultat vreun astfel de manual? Şi dacă da, care crezi că ar fi principala regulă de la care nu trebuie să se abată un prozator?

Doina Ruşti: Normal că am citit tot felul de cărţi de naratologie, ca filolog, în primul rând, apoi manuale de tot felul, mai ales de scriere a scenariilor. Am şi participat la câteva cursuri pe tema asta. Însă nu pot să spun că am ţinut cont de reguli. E obositor şi plat, până la urmă. De exemplu o regulă din aceste manuale zice că nu trebuie să schimbi perspectiva narativă pe parcursul unui capitol: te-ai apucat să scrii despre Popescu care face şi drege, nu-l laşi după două fraze ca să spui ce face Ionescu în timpul ăsta. Această schimbare ar obosi cititorul, l-ar băga în mare confuzie, metoda fiind trecută printre marile greşeli ale scrisului. În Lizoanca la 11 ani am încălcat în mod voit această regulă, încercând să dovedesc că nu există reţete bătute în cuie.

Orice reţetar este util, însă unei povestiri scrise după reguli îi este imposibil să ascundă urmele lăsate de ele. Cine are ceva de scris, scrie!



Citiţi şi

Ce ne enervează la bărbaţi

De ce femeilor le e mai bine singure

Știi ceva? Ia scrie-ți singură povestea!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,998 views

Your tuppence

  1. dan / 24 January 2014 14:06

    fain interviu, iar concluzia finală, despre reţete, reţetare şi reacţiile antianchilozare scriptică îmi pică bine!

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro