Copiii mei. Mereu copii…

Adriana Manolică

10 February 2015

Adriana ManolicăIeri seară am sunat goarna pentru mobilizare generală. Vacanţa se sfârşise şi venise unul din cele mai grele momente ale vieţii de şcolar: pregătirea ghiozdanului pentru şcoală! Dacă e greu pentru copil, atunci pentru mamă este infernal, pentru că trebuie să ducă mai întâi muncă de lămurire privind utilitatea şi necesitatea unui ghiozgan bine echipat, apoi să suporte şocurile anunţurilor de tipul: „Mi s-a terminat caietul de…, dă-mi unul nou!”. Prevăzătoare, făcusem un stoc încă de la începutul vacanţei. Aveam caiete, pixuri, mine, radiere etc., aşa că mă consideram pregătită să intru în semestrul al doilea! Dar se pare că nu a fost chiar aşa! Numai le văd pe cele două mândre că vin şi îmi spun cu jumătate de gură că nu mai au … penare! Penare?! Ei, stoc de penare chiar nu am! Cu puţină muncă de investigator, am aflat că Eva l-a distrus pe al ei (nimic nou sub soare!), iar Mateea … l-a pierdut… Mateea, care este cel mai ordonat şi mai responsabil copil, şi-a uitat penarul în bancă ultima oară când a fost la pregătire la centrul de excelenţă de la Negruzzi. Deci e clar pierdut. Şi, bineînţeles, trebuia să aflu aceste noutăţi în seara de dinaintea începerii şcolii! Dar, vorba lui Mihai: „Numără, mamă, până la zece şi abia după aceea spune-ne ce ai de zis!”.

Iată un crâmpei din viaţa unei mame cu copii mari. Ei, de fapt Mihai nu mai e chiar copil, el e doar mare. Copii mari sunt fetele! Deci, casa mea cu copii mari e plină de caiete, creioane şi culegeri de probleme. Jucăriile sunt tot mai dosite pentru a face loc altor caiete şi culegeri. Copiii se închid în camerele lor şi cu greu îi îmbiem să mai iasă ba cu o gustărică, ba cu ritualul încă sacru al meselor de week-end. Citesc pe uşile lor mesaje de „Nu intra!” sau „Bate înainte să intri!” şi mă întreb plină de nostalgie unde sunt puiuţii de odinioară care se agăţau ca nişte maimuţele de picioarele mele şi nu mă lăsau să plec fără ei…

copii

Mi-e dor! Mi-e atât de dor de picioruţele lor mici cu tălpiţe minuscule! Mi-e dor să îi văd cu degetul mare de la picior în guriţă! Mi-e dor să-i văd cum se rostogolesc pe burtică! Mi-e dor până şi de perioadele în care îmi ceream mii de scuze de la vecinii de jos care trebuia să suporte dupăielile picioruţelor lor când mergeau de-a buşilea sau când abia învăţau să meargă! Şi ce viteză mai prindeau! Mi-e dor şi de guriţele lor ştirbe, de primii lor dinţuci şi de cum duceau totul la guriţă! Acum aceleaşi guriţe vorbesc şi nu doar limba pe care au învăţat-o din casă! Acum îmi trântesc un “It’s so not me!” când le arăt fascinată o hăinuţă mai copilărească… mai pe gustul… meu… Gustul meu, gustul lor… ce ciudat sună!

Anii trec ca vântul! Cândva mă uitam cu drag la tineri adolescenţi şi mă gândeam „Oare când vor fi şi ai mei aşa?”, iar acum când pun hainele în dulapuri mă uit de două ori să nu le amestec. Mihai e deja mai înalt decât mine şi când îi vorbesc privesc în sus. Parcă mai ieri ridica mânuţele să îl iau în braţe, iar acum îi spun glumind că îmi vorbeşte de sus! Aud că tot mai mulţi absolvenţi de liceu aleg să îşi continuie studiile în străinătate şi îmi pun şi eu problema că din trei, se poate ca unul (dacă nu toţi) să meargă pe acel drum. Asta ar însemna că e posibil să îl mai am pe Mihai alături de mine cam trei ani şi gata! Gândind aşa, mi se face un dor imens de Mihai-cel-mic!

Fiecare etapă vine cu bucuriile, dar şi cu provocările ei. De multe ori, obosiţi de atâtea provocări, uităm să ne mai bucurăm, iar viaţa trece pe lângă noi. Constat că facem din ce în ce mai puţine fotografii, iar filmări nici atât, de parcă nu mai e nimic atât de special încât să merite a fi imortalizat! Vacanţele încă sunt petrecute cu toţii, dar încep să apară rupturi ale unuia sau altuia. Finalitatea e sigură: cândva voi merge doar eu şi cu Mircea, ca doi ghizuroi, să vedem ce ne-a mai rămas de văzut din lumea asta mare.

Iată un alt crâmpei din viaţa unei mame, dar, tura asta, un crâmpei de suflet. Iată ce gânduri şi ce emoţii trec ca o furtună prin inima ei, doar pentru a o face să ia cea mai bună decizie la un moment dat. Toate acestea m-au năpădit în timp ce aflam de penare, dar, după ce au trecut (fără să fie necesar să număr până la 10!), am privit-o în ochii ei superbi pe Mateea care tocmai termina să-mi povestească plină de tristeţe cum şi-a pierdut penarul şi cât de rău îi pare după stiloul ei norocos, spunându-i: „Lasă, iubito, că merge mâine mama şi îţi ia un stilou mult mai bun şi mai frumos! Era timpul să-ţi schimbi norocul, să faci loc unui noroc şi mai mare!”. Atunci Mateea mi-a zâmbit, înseninându-mi viaţa! Iar acum eu o aştept să se întoarcă de la şcoală şi o voi surprinde cu un stilou superb, într-o cutiuţă legată cu o fundiţă, ca să-i aduc aminte cât e de frumoasă viaţa şi că ea e norocul meu – alături de Eva şi de Mihai!

Copii mici, copii mari, adolescenţi, tineri sau chiar oameni maturi – cu toţii vor rămâne copii în ochii părinţilor lor. Copiii lor. Mereu copii!



Citiţi şi

Femeia cu ochii verzi

Poveste din Vestul Şturlubatic

Lasă naibii telefonul ăla!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,826 views

Your tuppence

  1. Ioana / 12 February 2015 23:35

    Ce frumos

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro