Copilărie şi nimic altceva

Bianca Stupu

1 November 2013

 

Nu am copii, am nepoţi, mă am pe mine, am o mamă, o pisică şi o babă. Facem copilărie mai ceva ca Bush. Da, acela.

Îmi amintesc prea multe despre copilăria mea ca să vorbesc despre ea. Sună deja mediat, de vreme ce îmi aduc aminte de un vis pe care l-am avut pe la vreo trei ani, şi am învăţat “Poezii” de Elena Farago pe de rost pe la vreo patru ani, or, asta e atipic. (Visul era erotic). Să vorbim despre copiii tipici. Care nu simt, care sînt, vorba cuiva, nişte greşeli care trebuie îndreptate.

Fapt. X copchil (nepotu-meu, hihi) refuza cu obstinaţie, prin clasa a II-a, să înveţe o poezie. Nu înţelegea cuvintele, evident. (Mie nu mi s-a întîmplat niciodată). Bon. Eu îi explic cum vine rima cu “frunze” şi “duze” şi copilul se luminează şi învaţă poema absolut inutilă şi scîrboasă. Mai bine învăţa să eclozeze un dulap, tot aia era.

Din goana blogului meu (nu ştiu de ce blogul mi se pare o goană, cam ca în “The answer, my friends, is blowing in the wind”) selectez aşa:

Zile

Mie – cel puţin acum, la 40 de trandafiri în ghiveciul vieţii, deşi nu văd vreo mare diferenţă de la 20 de primăveri, în acelaşi ghiveci– nu prea îmi place să o tot întind aşa, cu existenţa, cu alea, alea, copiii, familia, lucrurile mici de iubit, lalalalalala. Sigur, nici deşertul aprig dezmăţat în soarele torid al copacului care cade în pădure fără să-l audă niminea – deşi, ca să zic aşa, ferice de el –, însă trebile astea cu uri faţă de perfect străini, ca şi cu iubiri faţă de aceiaşi perfect “Celălalt”, mă termenă. Nu va fi şi iubirea asta minunată a mea de nepot incredibil, perfect străină pentru alţii? Sigur, nu pot să-l iubesc mai puţin, însă nici nu cad în capcana de a-l iubi eu cît pentru toţi şi de a-i crea acest complet fals orizont de aşteptare, să fie iubit toată viaţa, aşa cum îl iubesc io. Ca să zic aşa, dude, io te iubesc de aici şi pînă aici, restul, oricine, te iubeşte cu limita lui.

Aşa că ieri noapte, după ce ne-am hlizit ca proştii la “Robotzi” şi am jucat “Conquiztador”, el, cică: “Da’ pot să dorm cu tine?”, “Poţi, dar dacă sforăi sau dai din craci, te arunc pe geam. Şi să nu mă iei în braţe că mă sufoc şi te arunc pe geam. Şi să nu vrei apă sau pipi la două noaptea şi să mă trezeşti, că te arunc pe geam. Şi să nu diverse, de genul adormim pe desene, că te arunc pe geam”. La care el, frămîntat rău de gînduri: “Nuuuuu, o să fiu cuminte.” După o pauză de gîndire şi întins cu mîinile sub cap, el grăit-a. “Ştii, Bia, mie mi-e frig, putem să închidem geamul?”

Şi am adormit amîndoi ca doi greieri turbaţi de căldură, cu mine recitîndu-i din Harry Potter cu cea mai persuasivă voce a mea şi cu puişorul meu mort de somn spunînd pe trei sferturi adormit: “Dar cu un degeţel pot să te ating?”. Da.

Şi-atît.

Citiţi şi

Când visul devine coșmar – Nocturnal Animals

Căutări…

Respiră-mă!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
578 views

Your tuppence

  1. Curvă să te faci! | Catchy / 12 November 2013 11:05

    […] eu eram premiantă, cuminte, scriam poezii, citeam, […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Stefania / 3 November 2013 14:45

    Auu..ce scump!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro