Copilul din plop

Andi Valachi

13 February 2014

Andi ValachiAm uitat pragul anilor de maturitate… Am uitat bătrâneţea ce mă‑ncearcă, am pierdut supraEul freudian, m‑am întors în timp, în vremea nefericirii mele. Nimic nu mă mai poate cenzura, nimic nu‑mi mai poate stinge oftatul… Sunt acolo, în cartierul copilăriei, cu prietenii mei cu nume ascunse îndărătul ceţii: Nicuşor, Dana, Iulică…

De ce fug? De ce se ascund de mine? De ce îşi şoptesc: „Hai să fugim de Andi!”, ştiind că îi aud? Pentru că inocenţa nu poate fi decât pătrunsă de cruzimea neînţelegerii durerilor lumeşti. De ce naiba o fi atât de căutată?…

Aud spectrele, dansând în juru‑mi. Le ascult râsul răutăcios şi realizez că sunt copiii care fug de mine. „Să fugim de Andi, să ne ascundem!”, de mii de ori repetate în cuvinte şi gânduri şi fapte. Iar eu îi bat, dau în ei cu tot ce am: plâns, rugăminţi şi pumni. Învăţ instinctiv supravieţuirea morală, tăria pietrei omeneşti, sensul luptei. Sunt singur, nu există prieteni, deşi nu vreau să cred în asta, nimeni nu vrea să stea în tine, să te sălăşluiască, cel mult se aşază alături, repetând‑ţi cu ochii aninaţi de zarea îndepărtată că mâine va fi în altă parte.

Totuşi, de ce fug?… Vorbesc ca ei, mă joc ca ei, ştiu să citesc şi să scriu.

Doar plopul din curtea grădiniţei mă adăposteşte în lungile după‑amiezi, atunci când copiii mă refuză în cercul lor. Cocoţat în vârf, mă legăn încoace şi încolo, purtat de şoapta de vânt ce se prelinge printre frunzele leneşe. Este atâta calm, privesc în orizontul plumburiu al cartierului industrial şi aştept seara, când mă voi putea întoarce acasă ca un băiat normal, care s‑a jucat cu prietenii săi. Nu mai devreme, ca să nu fiu silit să dau explicații. Mai greu e când trebuie să dau detalii. „Ce mai face Nicuşor?” „Bine, mamă, a tras‑o pe Alina de coadă şi i‑a dat un pumn în burtă lui Iulică!”, fabulez eu pentru că de la distanţa plopului nu văd parcul de lângă bloc, unde se joacă ei.

Iasi1

Adesea m‑am tot întrebat dacă părinţii mei nu bănuiesc ceva. Micuţii mei „prieteni” sunt aproape toată ziua la uşa mea, plângându‑se de răutăţile mele – i‑am bătut, le‑am stricat ceva… Ei fug de mine, iar eu, înainte de a mă retrage în copacul meu, mă răzbun cu înverşunare. Aș vrea să știu ce altceva aș putea să fac. Seara mă aşteaptă scandalul… „Ce ai cu ei, diavol împieliţat?” Iar tu taci şi înghiţi papara, ridicându‑ţi mândru fruntea, fără să plângi. Ai plâns destul.

Din când în când, ai jucării frumoase şi noi, și atunci este bine! Toţi vor să se joace cu tine, măcar până se plictisesc de ele. Iar ţie îţi este cam greaţă că trebuie să‑ţi cumperi prieteniile, dar accepţi compromisul pentru că nu vezi altă cale. După ce s‑au plictisit de jucăriile tale noi şi frumoase, n‑ai decât să ţi le iei în casă, aşa stricate cum sunt, să le maltratezi cu ură, să le desfaci, să încasezi bătaia cu stoicism şi să te retragi să plângi lângă căţel, după uşă. Nu-i un cățel adevărat. Din motive de igienă. Câinii adevărați murdăresc, au purici și îți dau viermi. Ești destulă povară pe capul adulților fără alte animale. E un cățel din aceia care se pun în maşină şi îşi bălăngăne capul în ritmul gropilor de pe şosea sau, când e folosit în casă, în ritmul plânsului tău. E mai bine aşa. Mă pot retrage lângă el (și nu poate fugi de mine, ca „prietenii”). Strâns lângă perete, bocesc mult, alinat de înţelegerea cu care neînsufleţirea lui mă ascultă.

Uneori, sunt prea puţini pentru un joc, şi atunci pot participa şi eu. Am însă un caracter urât, sunt violent… v-am spus doar. Îmi aduc aminte de toate celelalte jocuri la care n-am fost primit („Unde sunteţi? Hai, măi, Iulică, nu te mai ascunde!”), ciuda mă îneacă şi armistiţiul nu durează…

Iasi2

Nimic nu poate dura… Nici francheţea copiilor care se sfătuiesc în apropierea ta să te părăsească, nici răsăritul furiei, nici măcar autocompătimirea, atunci când te visezi mort şi îi vezi pe toţi ticăloşii la căpătâiul tău, cu lacrimi cât bobul, cerându‑şi iertare că s‑au ascuns de tine, nici happy‑end‑ul, când reînvii şi le acorzi iertarea şi totul continuă frumos… Totul nu continuă decât normal, absolut normal, ca într‑o rostogolire de zar.

Plopul se mișcă sub adierea vântului. Jos, în curtea Casei de Copii, o educatoare urlă ca o descreierată la un copil de 4-5 ani. A îndrăznit să se ridice de pe scăunelele așezate în cerc, pe care ceilalți copii așteaptă ca educatoarele să-și termine în tihnă cafeaua de după-amiază. Ceva mai încolo, în spatele școlii, trei copii sar peste sârma ghimpată, încărcați cu pungi de granule de plastic, colorate atât de frumos, galben, albastru, verde, ca o plajă de pe o felicitare din străinătate. Paznicul, neputincios, aruncă după ei cu niște colțuri de cărămidă – și-a uitat pușca cu sare în ghereta de la intrare. Îmi ridic ochii în distanță, căutând, prin fumul coșurilor industriale, pictura unui apus pe dealurile care mărginesc orașul. Brațele mele se ridică la cer, frunze cresc pe ele. Împietrit în ultima furcă a ramurilor plopului, mă legăn iertător şi trist, măsurând în gând trecerea secundelor, a anilor, a secolului.

Citiţi şi

Iubirea e atunci când…

Hai, sictir!

Un bădăran înfumurat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
950 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro