Crăciun fericit în Țara Moților

Liana Oprea

27 December 2012

Întâmplarea și norocul fac ca partea stângă a rădăcinilor să-mi fie solid prinsă între pietrele albe și pământul galben al Țării Moților, cam pe acolo unde îi bate inima, în munții domoli dintre Câmpeni și Abrud.

Casa în care și-au dus viața bunicii de aici e singurul loc de care mi se face dor când sunt departe de România, și refugiu sigur atunci când mă simt prea aproape de ceea ce n-ar trebui (în mintea mea) să fie România.

Când vine vorba de sărbători, de obicei prefer să strâng din ochi și să mă rog să treacă mai repede. Numai că în cătunul din Apuseni așa ceva e imposibil. Și nici nu am de ce. În cătunul din Apuseni, Crăciunul e cu adevărat o desfătare, dintre acelea simple, care nu te fac să te simți obligat să intri în spiritul festiv pentru a păstra aparențele.

Pe 24 decembrie, toate sunt deja puse în bună rânduială și cele câteva case risipite pe deal pufăie tacticos din hornuri, ca niște bătrâni pregătindu-se să spună o poveste. Afumătoarea a aromat cât trebuie preparatele din carne de porc; palinca stă limpede în pivnițe; dulcețurile, merele de toamnă și siropurile au intrat deja în zece soiuri de prăjituri; podelele sunt măturate și camerele aerisite, iar oamenii se odihnesc. De dimineață până la prânz, cei câțiva copii colindă ușile vecinilor „cu pițăra”: bat în dușumea cu bățul plin de zulufi de lemn confecționat cu o seară înainte și ținut toată noaptea în zăpadă – și anunță că e ziua de Ajun.

Pe la amiază mă duc în vizită la cea mai apropiată casă, a prietenilor Mariana și Culi, născuți și crescuți în cătun, și neamuri bune. De pe masă nu lipsește „crampa” – băutura de iarnă preparată din chimen fiert în zahăr caramelizat și țuică întoarsă din prune sau mere, dreasă cu niște apă, ca să nu fie prea tare. Tot ce nu e preparat în casă trebuie adus din oraș și cărat în cârcă pe ultima porțiune – drumul forestier nu e accesibil iarna. „Dar și-așa, parcă mai drag ți-i când știi că l-ai dus cu spatele” – e atitudinea cu privire la transportul de iarnă, pe care, experimentând-o, am ajuns s-o împărtășesc.

Mersul „în povești” e o activitate specific hibernală, fiindcă în celelalte anotimpuri aproape toată ziua e ocupată cu treburi pe-afară: pășunat, coasă, polog, grădină, pomărie. Cu focul trosnind în sobă și „crampa” pe masă, oamenii schimbă vorbe bune și folosesc fiecare prilej pentru a râde din toată inima. Crampa nu-ți dă crampe, așa cum îmi imaginam în copilărie; nici măcar dureri de cap. E numai bună ca să te pregătească de seara care urmează.

Pe la șapte, spălați și îmbrăcați frumos, ne adunăm la cartierul general de la Culi: eu, Cristina cu Marcel, Ana cu Alex. Au început colindele de seară: în seara de ajun colindă doar flăcăii. Uneori parcurg câteva dealuri bune, prin cătunele învecinate. Piesa de rezistență e colindul care se numește „Craii”, și care reproduce într-o scenetă jucată pe roluri întâlnirea celor trei magi de la răsărit. Craii și celelalte personaje sunt costumați în straie strălucitoare, cu toiege și săbii împodobite cu panglici și coifuri decorate abundent. Își iau rolurile în serios, strigă în versuri și mimează confruntări într-o reprezentație care durează zeci de minute. Când termină, sunt invitați în casă, unde se încălzesc cu păhărele de palincă pentru restul drumului de noapte prin zăpadă.

După ce Craii pleacă să anunțe Vestea la celelalte case, ne așezăm la masă, dar nu ca să dăm iama în cârnați, ci pentru o partidă de cărți. Mie una mi-e încă dificil să deosebesc treiul de patru din pachetul de 32 de cărți pe model unguresc, dar e atâta voie bună neprefăcută că nici nu contează cine câștigă. Jucăm 66. Pe urmă scădem la 21 – pe bomboane. Mai râdem la o partidă de mima (modesta mea contribuție la Jocurile de Iarnă) până pe la orele nouă. E timpul să cântăm o colindă pentru noi, înainte să pornim la drum, fiindcă mai avem de umblat în seara de ajun. Pe calea îngustă săpată în zăpadă, începem să urcăm spre bunica Linuța. Și tot urcăm, preț de vreo douăzeci de minute sub reflectorul lunii pline. N-avem nevoie de lanterne, chiar dacă trecem printr-o pădurice. Zăpada albastră pare aproape fosforescentă, iar deasupra cerul e clar ca un patinoar proaspăt lustruit, și tivit cu stele vii care se iau la întrecere cu luna. Plouă cu lucși tainici reflectați de soare pe cerul indigo; un Crăciun mai luxos nici nu-ți poți dori.

Pe la zece metri de casa bunicii, începem o colindă pe șase voci. Culi cântă din rărunchi, și ia colindul așa de în serios încât fiecare vers se reflectă pe fața lui, în mimici evocatoare. Bunica iese și ne ascultă zâmbind până terminăm, apoi ne poftește înăuntru, ne pune în față un platou de prăjituri de toate neamurile, regulamentara sticlă de palincă, suc și bere, afumături și spiritul ei poznaș. Nu ne dă voie să nu bem și să nu mâncăm, să nu stăm în poziția cea mai comodă în jurul mesei. Dacă refuzi, e bai, și oricum ești îmbiat de atâtea ori și cu atâtea cuvinte de alint că n-ai pe unde să scoți cămașa și guști câte puțin din fiecare. Ca să pleci, trebuie să te pregătești s-o faci cu jumătate de oră înainte. Din momentul în care începem să ne adunăm și până ieșim pe ușă se mai desface o bere, se mai toarnă câte un țoi-două de palincă, se mai spun încă zece snoave. Și oricum nu plecăm până nu mai cântăm o colindă, ne îmbrățișăm cu bunica și primim și împărțim urări de Crăciun Fericit și Doamne-ajută. Ieșim râzând, încălziți și, cu cântec înainte marș, prin zăpadă, mai alunecând, mai aruncând cu bulgări dintr-un capăt al șirului în celălalt, pornim spre următoarea casă. Totuși, mă gândesc, bine că sunt doar câteva, dat fiind că ștampărul de țuică e obligatoriu la fiecare oprire. Mai trecem doar pe la Tom și mătușa Veta, pentru că după asta trebuie să revenim la „sediu”, unde ne așteaptă Mariana cu masa. Nici de data asta nu dăm mare atenție bucatelor, fiindcă se pune în funcțiune un CD cu niște cântări moțești și băieții încep să ia fetele la joc în mijlocul camerei înalte în care duduie soba de teracotă. Dacă n-am amețit de la țuică, acum e momentul, fiindcă rafinamentul jocului de prin părțile astea stă în cât de tare și de repede îți învârți partenera pe muzică. Noroc că ne oprim și mai tragem un 66, un 21, o mimă. Grupul nostru are o medie de vârstă de vreo 30 de ani – de la 21 la 52, dar asta nu îl împiedică să funcționeze ca un copil la joacă. E trecut de orele trei ale dimineții când, plăcut obosiți și ciudat de treji, ne ducem la un somn care vine ascultător între pături de lână încălzite de focul de lemne din inima sobei.

Mâine e prima zi de Crăciun, abia prima.



Citiţi şi

„Vino, buna mea, că fără tine nu-i Crăciun!”

Iubitule, n-am să-ți fac sarmale de Crăciun

Legendele vii ale Țării Moților

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,077 views

Your tuppence

  1. 20 decembrie – Crăciun, crăciuniţe… – Men Talk | Catchy / 20 December 2013 21:28

    […] Paște, să luăm lumină, de Crăciun, să fim mai […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Prepeliţe portocalii – Chef’s Pick | Catchy / 19 December 2013 7:32

    […] Da, mai avem puţin până la Crăciun. Va fi nebunie mare anul acesta. Verişoara mea, mâţa Geta, de la bucătărie, spune că […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. 56 de zile | Catchy / 30 October 2013 19:17

    […] V-am spus că azi locuiesc într-un basm. Măcar o zi pe an cu toţii ştim calea spre el şi ştim intra. Doar că uşa rămâne deschisă toată vremea. Noi suntem singurii care ne numărăm viaţa… Azi, 56 de zile până la Crăciun. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro