„Cred că ar fi bine să ne despărţim ca să fii fericită iar”

Catchy

25 June 2016

Sunt acum aici, în lumină, dar poate doar pentru că am avut şi o altă viaţă… Un purgatoriu de trecut.

Cu ani în urmă eram încleştată într-o relaţie care îmi dădea universul peste cap în fiecare zi. Dacă reuşeam să nu fiu coborâtă în nimicnicie din cauza umilinţelor era pentru că, în câte o zi, gustam fericirea pe deplin, însă asta se întâmpla atât de rar, că probabil degetele de la mâini mi-ar fi ajuns pentru un an… Era o competiţie acerbă între noi, ăştia doi prea proşti, ca să înţelegem ce este, de fapt, iubirea! El avea nevoie să îşi suprime complexele numai îngenunchindu-mă, eu urlam după un respect pe care, plecând de acasă, speram să îl primesc de la el şi astfel îi acceptam competiţia mocirloasă şi amară.

femeie 3

Însă eram tânără şi nicio zi nu mă termina într-atât, încât să nu pot să o iau de la capăt în următoarea – eram dependentă de speranţă. Mă trezeam fericită şi iubită, ne contopeam în zâmbet şi mulţumire şi totul părea atât de uşor şi de frumos. Mă prindeam în iubire ca într-o pânză de păianjen, eu, inocenta zâmbind ce aştepta să fie fericită măcar în acea zi.

Însă, cu seara, veneau şi demonii lui, iar eu, ţintuită deja, eram incapabilă să fug departe de jigniri, de priviri şi de gesturi meschine – veninul mă împroşca şi astfel intram în jocul lui urât şi atât de trist, că şi acum îi simt durerea adâncă. Doi copii frumoşi ce îşi ciopârţeau darul, ce îşi aruncau reciproc cu vitriol.

Gândesc acum că asta era ieşirea din găoace, când nu poţi decât să strici frumuseţea oului ca să ieşi din el. Amândoi inteligenţi, însă nu şi emoţional încă, nu făceam nimic altceva decât să copiem sluţenia de acasă, lupta necâştigată a părinţilor noştri. Oh, atât de trist, că, de m-aş putea întoarce, le-aş oferi toată iubirea cu care am fost născută părinţilor noştri că să poată şi ei să trăiască cu adevărat, iar noi, la rândul nostru, să fim feriţi de aceste orori ale sufletului chinuit prea mult.

Dar eu eram un copil al terorii, la fel şi el, iar între noi ieşeau la iveală găurile negre ale mutilării din copilărie. Iubirea noastră era pură, însă amintirile ne-o otrăveau până la nebunie. Nebunia trântelor josnice verbale. Zilnic, ceva din ceea ce eram noi doi se preschimba în viermii morţii şi începea să duhnească în miros de sfârşit de soare. Până am ajuns propriile noastre fantome şi am început să ne interpretăm rolurile din reflex necondiţionat, eram deja morţi în suflet şi în simţire. Rănile nu ne mai dureau pentru că nu mai eram vii, deşi zi de zi ameninţau să ne sfâşie corpul, noi nu ne opream, căci nu mai aveam noţiunea întregului demult. Ne-am izgonit unul pe altul de atâtea ori, că până şi asta devenise o glumă, deşi neagră, deplorabilă în repetiţia ei.

Până într-o zi când, ca în Camil Petrescu, vine şi îmi spune Cred că ar fi bine să ne despărţim ca să fii fericită iar. Atunci nu am crezut că atunci o să fie sfârşitul, căci de prea multe ori încercasem asta, însă a fost… Partea raţională a creierului meu a preluat controlul, licenţa bătea la uşă şi, forţată, am lăsat-o să îşi ocupe locul în viaţa mea. Ziua şi noaptea, când nu învăţam, plângeam şi râdeam de mine, că m-am lăsat încătuşată atât de mult de toxicitatea unei astfel de relaţii. Mai aveam multe lacrimi totuşi şi le foloseam să îmi plâng de milă şi să mă spăl de amintiri. Însă odată conştientizată ruptura, mândria a înflorit şi-n grădina mea şi numai aşa am putut să închid toate uşile la care el alerga acum să îmi bată, chemându-mă înapoi, când ceasul ne sunase deja.

Toată această poveste de sfârşit mi-a trezit simţurile, m-a sculat din morţi şi mi-a redat ce era al meu – respectul de sine. Dacă inima mi se sfărâmase, mintea preluase frâiele şi mă trăgea cu brutalitate pe treptele examenelor, până am reuşit să trec şi licenţa. Tot numai cu mintea mi-am trăit şi următorii trei ani, începând cu acea vara când mi-am sărbătorit atât de mult necesara victorie intelectuală, până când mi-am întâlnit pacea şi lumina în braţele celui căruia aveam să îi încredinţez cheile inimii mele pentru mulţi ani, dacă nu chiar pentru totdeauna.

Am învăţat că suferinţa e purgatoriul necesar înainte de zborul în lumină. Trecând prin această poveste, am învăţat să aleg fericirea, să o recunosc şi să mă cuibăresc ca la maica în braţe. Acum ştiu că magicul există aici, în noi, în propria noastră renaştere.

Guest post by Dia

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Bălăcărirea asta a jumătăţii…

Să fii femeie înseamnă…

Până-ntr-o zi, iubitule…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,931 views

Your tuppence

  1. untipa / 26 June 2016 16:05

    pai n-ai inteles nimic. uite ca a fost adevarat ce ti-a spus: omul chiar s-a despartit sa fi fericita din nou si chiar esti. te-ai gandit vreodata la asta?

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro