Creştem. Verde, atunci!

Anca Constantin

23 April 2013

Acum trei săptămâni începusem să întreb înnebunită în stânga şi-n dreapta despre cine ce ştie despre îngrijirea orhideelor. Abia primisem de câteva zile o frumoasă, înflorită foc, un mov-fuchsia intens, minunată, dar pe care cu fiecare zi o vedeam pălind. Au început să cadă din florile mari, să se îngălbenească din frunze, până s-a spulberat toată frumuseţea de culori şi au rămas câţiva boboci prinşi disperat de capetele firelor plăpânde. O simţeam aproape trăgând să moară. Am citit tone de tot ce-am putut găsi pe internet despre orhidee, în încă vreo două zile deja aş fi putut face un tratat mititel despre ele, dar cu aşa puţin folos.

Într-una dintre dimineţi, m-am trezit cu gândul că ne despărţim aici – am s-o mai privesc o ultimă dată cu tot dragul de adio şi am să mă împac cu gândul că aşa a fost să fie (găsisem deja prin lecturile mele vreo două-trei simptome de nişte boli fără leac şi care pe deasupra s-ar fi putut întinde şi la celelalte orhidee din casă, deci părea că iau decizia dură, dar corectă).

M-am aşezat lângă ea… O plăntuţă înaltă, dar aşa fragilă, subţiată de suferinţă şi aproape ofilită cu totul, tristă, singură… Mi-am apropiat palmele de tulpinile subţiri, mângâind peste aer bobocii încremeniţi de atâtea zile şi de nicăieri a venit gândul – ce-aş avea de pierdut dacă aş păstra-o? Am s-o păstrez câteva zile încă, am să vorbesc mereu cu ea, am să-i spun că e frumoasă, chiar dacă nu mai are flori, că dacă mai e un miez mic viu, undeva, înăuntru, am să-i aduc apă şi n-am să-l las să se stingă. Aşa cum mereu m-am gândit că unui om trebuie să-i spui că e frumos, indiferent de ce arată oglinda şi cum am fost învăţaţi noi să descifrăm cu ochii frumuseţea.

În dimineaţa aceea am curăţat frunzele bolnave, florile pe care le păstrasem lângă ea, căzute, dar încă frumos colorate, am curăţat toată amintirea florii care fusese, cea după care plângeam… şi eu, şi ea. I-am spus că afară e soare, că am să fiu atentă să ascult când îmi va cere ea apă şi aşa o voi hrăni, aşa cum ar face pădurea ei în care ar fi fost frumos să rămână… I-am cerut iertare pentru că e singură aici, la mine în fereastră, departe de seva pământului ei drag.

I-am spus că o iubesc şi apoi doar atât: “Mulţumesc!”. Am făcut asta zi de zi… mereu. Floarea mea a cerut apă într-una din dimineţi, pe senin… M-am bucurat nespus aducându-i-o.

Ce bine! Ce bine că nu ai renunţat”, i-am şoptit… ”O să fie bine! Nu mai trebuie nimic azi, e frumoasă doar clipa de acum, soarele, setea cea nouă… Nu trebuie să te temi pentru bobocii care poate vor cădea încă închişi, n-am să te părăsesc, o voi lua de la capăt, tăind tijele sterpe şi hranindu-te că să rămâi aici, vie! Nu te îngrijora pentru flori, eşti Frumoasă oricum!

Acum o săptămână, din senin, unul dintre boboci a început să crească. S-a crăpat spre lumină şi într-o altă dimineaţă a început să se deschidă. Nu mai aveam loc în bucurie, nu-mi venea să cred, dar n-am lăsat-o să bănuiască niciodată că mi-a fost teamă că n-o să-şi găsească drumul.
”Orice ar fi, rămân aici”, am mângâiat-o cu ochii umezi de drag! “Ai reuşit deja aşa mult, odihneşte-te, bucură-te, dansează în culorile tale frumos deschise, aripi în lumină! Ai reuşit! O floare, nici una sau oricâte, eşti vie! Îţi mulţumesc pentru că m-ai ales!”

Îi zâmbesc de câte ori o văd. Îmi zâmbeşte de fiecare dată înapoi cu toate culorile pe care ştie deja că le iubesc. Pentru că ne-am crescut una pe alta, zi de zi, şi ne cunoaştem atât de bine. Într-o zi mi-a fost greu şi am plâns lângă ea… Am tresărit prin lacrimi şi i-am spus repede : ”Nu, nu-ţi apleca ochii la ce simt acum! Tu trebuie să rămâi limpede şi frumoasă, neatinsă, neumbrită de vreo durere! ”

Ea nu m-a ascultat şi mi-a dat din apa ei, mi-a oprit lacrimile şi mi-a adus aminte cu cea mai caldă dintre atingeri : ”N-ai spus tu că din orice ne putem ridica?” M-am oprit. Nu poţi rămâne aşa cum eşti în faţa binecuvântării de a fi iubit! Trebuie să creşti, să te ridici, să-i fii oglindă, să ştie că o meriţi, că te merită. Poţi ridica pe oricine din aceeaşi iubire primită, poţi însufleţi, încuraja, sta alături, ţine de mână, înălţa, curăţa, hrăni, lumina. Iubirea e singurul lucru din care, atunci când dai, creşte! Şi mai bine încă, dacă poţi trece, cu braţele pline de ea, pragul cuiva pe care nimeni nu-l mai vrea, cuiva care s-a strâns în el mereu rănit, cuiva care aproape a renunţat sau s-a rătăcit în suferinţă…

Nicăieri, nicio comoară nu va străluci mai limpede şi nu te va îmbogăţi mai mult decât un suflet lângă care ai avut putere să stai atunci când toţi au plecat, cineva căruia i-ai spus – “vei reuşi!” – atunci când toţi l-au învins, convingându-l că e prea mic, cineva lângă care ai avut răbdare să aştepţi să-şi găsească frumuseţea, dincolo de toţi cei care i-au umbrit-o cu o etichetă şi câteva cuvinte grele.

Orhideea mea m-a împins să regăsesc comoara asta. O iubesc şi mă ştiu mică în faţa ei, pentru că ea a înfăptuit întreg miracolul de fapt! Acum mă învăţa ea în fiecare zi… Eu doar îi zâmbesc şi ştiu că simte fără alte cuvinte. Cu fiecare bătaie de inimă îi înfloresc un ”Mulţumesc!”

Am lipsit câteva zile de acasă şi primul lucru când am intrat pe uşă, revenind, a fost să alerg la ea, s-o văd, să-i spun că mi-a fost în gând. Ştia deja! Mă aştepta înaltă, aşa cum o ştiam, zveltă, cu verde răsfăţat de un strop de umbră şi movurile ei pline şi catifelate, dar avea acum cele mai frumoase 7 flori – toţi bobocii ei înfloriţi!



Citiţi şi

Mi-ai promis

Copilul care a refuzat să crească

Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
652 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro