Criza partidelor. Criza candidatului

Catchy

7 January 2016

6 ianuarie 2016, început de an electoral!

De oriunde ai privi, partid politic în România este egal Traian Băsescu şi Liviu Dragnea. Două personaje-partid din care decurg câteva grupuri şi figuri pretins politice, nimic altceva decât combinaţii umane, conjuncturale, de interese şi manevră, denumite formal „alte” partide şi lideri politici.

ALDE, via Tăriceanu, PSRo, via Geoană şi fracţiunea, PND, o falangă a fostului PPDD, via Daniel Fenechiu cu alt grup şi, ultimul, dar nu cel din urmă, în această enumerare aleatoare, deşi nu întâmplătoare, ruinele UNPR, fuzionate cu umbrele PPDD.

Oficial, şi numai oficial, PPDD a dispărut odată cu trecerea de după multe cortine a lui Dan Diaconescu şi s-a spart în mii de bucăţi care au migrat pe unde a putut fiecare, asemenea PC-ului, cu un alt lider dispărut şi el din raza privirilor generale într-o zonă de clarobscur mai mult decât necesară.

În România, partidele nu există. Ele au devenit nişte forme fără fond, forme care au luat înfăţişarea liderilor şi persoanelor de care am vorbit mai înainte.

clasa_politica

De altfel, putem vorbi despre un fenomen european în ceea ce priveşte lipsa de lideri, dar nu acesta este subiectul pe care vreau să îl tratez în momentul de faţă. Vorbim despre liderii de partide din România, tocmai pentru că vrem să vedem un singur şi cel mai important lucru: conţinutul a ceea ce ar trebui să reprezinte un partid a încetat să mai existe.

Când s-a produs această destructurare a acestor structuri politice esenţiale în orice democraţie?

Când a început să se producă această desfacere a partidelor româneşti şi în ce s-a transformat, din mers, nevăzut, acest fenomen de destructurare a marilor formaţiuni virtuale cunoscute cu numele de partide până acum un an?

Să fie oare momentul din noiembrie cel al disoluţiei lor? Nimic mai greşit.

Momentul în care aceste structuri, care au funcţionat pe bază de osmoză politică, au încetat să existe este chiar din pornire. Din urmă cu două decenii şi ceva când, pe fondul evenimentelor de după 89, s-a creat necesitatea înfiinţării cadrului care să presupună democratizarea României, lucru care, în mod automat, a reclamat mai mult decât existase până atunci ca idee de „partid politic”.

Însă partidele politice create acum 26 de ani nu şi-au găsit niciodată viabilitatea şi locul într-o Românie străină complet de orice noţiune de democraţie, pluripartitism, liberalism sau orice alt concept care defineşte şi susţine viaţa şi alcătuirea oricărui stat modern, democratizat.

Partidele postdecembriste româneşti nu au fost de sine stătătoare niciodată şi nici nu au reuşit, măcar prin imitaţie sau printr-o pseudo-repetiţie istorică a ceea ce a însemnat România perioadei interbelice, să întrunească şi să acopere idei şi standarde liberale, conservatoare, creştin-democrate sau măcar social-democrate.

Putem spune că PSD-ul este singurul partid sau conglomerat politic care reprezintă o chintesenţă a două decenii de neocomunism şi o formă continuată a ceea ce a fost FSN-ul în momentul înfiinţării lui, singura creaţie politică a României actuale care a rămas nealterată şi ca principii şi ca magnitutine, şi ca bazin electoral, şi ca ţintă.

Restul nu a existat şi nu există. Nu putem vorbi despre liberali, conservatori, ţărănişti, creştini-democraţi. Nu putem vorbi şi nu vom putea discuta niciodată la modul adevărat despre aceste ideologii şi doctrine, deşi s-a încercat.

Iar discuţia nu poate fi făcută în temeiul realităţii,  atât timp cât nu există o bază umană, socială şi, mai ales, politică de la care să se poată începe. Pentru că, nu-i aşa, ca să poţi fi liberal sau conservator trebuie mai întâi să ştii prin experienţă proprie, cea care creează cadrele sociale, profesionale, culturale, morale şi de orice alt gen ale oricărui individ, cărei facturi şi orientări politice te potriveşti cel mai bine şi care dintre toate aceste oferte ale unei pieţe politice îţi poate reprezenta mai bine interesele ca individ al statului în care trăieşti. Aşadar, câţi dintre cei care au întemeiat partidele postdecembriste şi au iniţiat clasa politică de atunci şi de acum au fost, înainte de 89, liberali autentici, conservatori autentici, ţărănişti sau social democraţi?!

Dar acesta este cu totul alt subiect pe care-l voi analiza şi discuta în cursul acestui an, tocmai datorită importanţei lui vitale.

Un singur lucru voi menţiona în legătură cu acest aspect. Ca să poţi avea pluripartitism, aşa cum cere orice democraţie şi aşa cum ar trebui să fie şi la noi după 26 de ani, trebuie să ai ideologii. Nu doar formale. Şi să ai o populaţie educată politic care să adere voluntar, liber şi convins la aceste ideologii.

Ceea ce, în România, nu există. Pentru asta, îţi trebuie cultură politică pe care nu o faci în 26 de ani unui popor care a trăit mai bine de o jumătate de secol în comunism. Aşa cum nu poţi să scoţi de sub pielea actualilor lideri politici, aceiaşi de două decenii şi mai bine,  fenomenul în care au trăit şi s-au format. Practic, ceea ce i-a creat.

Ar fi ca şi cum ai vrea să transformi un animal carnivor într-unul vegetarian.

Şi, iată, am ajuns la rădăcina tuturor problemelor şi anomaliilor pe care le trăim de o grămadă de vreme cu toţii şi ale căror efecte dezastruoase ne macină viaţa neîncetat – lipsa de activism politico-social.

Românii nu fac politică. Şi, mai ales, românii nu fac şi nu ştiu să facă politică de partid.

Nu cei care ar trebui.

Şi aici nu fac referire la  cei care se afliază la un partid pentru că le e mai bine acolo din anumite considerente sau pentru că se identifică cu o figură politică sau alta, printr-o simpatie greu de înţeles şi, şi mai greu, de acceptat sau de explicat.

Mă refer la romanul care o face din convingere. Care se raliază unei doctrine politice, nu neapărat cu un carnet de membru, dar crezând în doctrina partidului respectiv pentru că acea doctrină îl reprezintă şi, aşa cum am mai spus, îi defineşte activitatea şi aspiraţiile socio-profesionale şi intelectuale. Pentru că despre acest român vorbim ca fiind un potenţial pentru conturarea finală a unui partid politic.

Un partid politic se conturează în momentul în care are adepţi voluntari.

Un partid politic devine puternic atunci când nu doar prin construcţia lui exclusivă şi exclusivistă de la interior, de genul citadelă sau turn oligarhic, poate să maseze toată această forţă civică, socială şi s-o canalizeze prin reprezentativitatea ei în Parlamentul ţării.

În momentul de faţă, s-a ajuns la un vid partinic, la o surpare totală a oricărei forme partinice, tocmai pentru că oamenii care trebuie să reprezinte şi reprezintă societatea românească actuală nu se simt reprezentaţi de nicun partid şi, în consecinţă, de nicio figură politică sau etichetă politică de până acum.

Iar acest fenomen se oglindeşte cu mare acurateţe în ceea ce a fost şi a rămas componenţa Parlamentului României din ultimele decenii, dar, în special, a celui care a marcat un vârf de criză în urmă cu 3 ani.

Şi, astfel, mai mult ca oricând, acum, ne confruntăm cu un moment de masă critică – CRIZA CANDIDATULUI.

Având acest tablou în faţă, apare o întrebare firească, legitimă:

Care ar putea fi candidatul reprezentativ nu numai pentru partid, dar mai ales pentru românul care a căpătat o adevărată fobie faţă de orice noţiune de politic şi, mai ales, de partid şi, în consecinţă, se simte saturat şi dezabuzat în faţa unui Parlament, devenit simbolul şi panoplia în care partidele politice îşi etalează discreţionar şi ostentativ oamenii, adevărate fantoşe sau satrapi?

Iar în acest caz, cum rămâne cu ideea de independenţă în politică?

În condiţiile în care vedem că politicienii noştri au început anul aşa cum l-au şi terminat.

Pentru că, dacă domnul Dacian Cioloş îşi permite să spună că nu îi trece prin cap să candideze, aş întreba de ce îi trece prin cap să vorbească despre asta? Instantaneu, pierzându-şi credibilitatea şi autonomia faţă de un politic care, de fapt, l-a şi creat, aducându-l în poziţia în care se află, nu doar acum, ca prim-ministru, ci de-a lungul întreglui său parcurs în ierarhiile şi funcţiile în care s-a aflat în ultimii ani.

Căci, să îmi fie iertat, eu nu cred în independenţa politică a domnului Cioloş, aşa cum nu cred în existenţa struţo-cămilei.

Şi ca să vă mai dau un motiv pentru care eu nu cred în apolitismul unor figuri de pe eşichierul înaltei politici naţionale, să luăm exemplul antemergătorului domnului Cioloş, din perspectiva modelului, nu a funcţiei ocupate.

Preşedintele Iohannis. Cel care a fost titrat ca apolitic, primar, nu politician, înainte de a se înscrie la foc rapid în două partide care au fuzionat. Unul care nu a existat niciodată şi unul care îşi pierduse orice credibilitate şi gir electoral.

Partida Bruxelles pe care o are în spate domnul Dacian Cioloş, tot apolitică evident, are, la rândul ei, nişte aţe extrem de interesante legate la manetele de care trage politicul. Cine şi ce sunt aceste aţe? Oameni de afaceri, fundaţii, soţi, soţii, fraţi, cumnaţi, care au făcut să existe bateria de elită de la Bruxelles.

Pentru că, dacă eu sunt milionar şi om de afaceri şi mă implic în campania lui X sau a lui Y, om foarte influent politic, care candidează la o funcţie importantă în stat, aspect şi om de pe urma cărora urmează, bineînţeles, să fructific şi să emit anumite pretenţii, pot să îmi trimit  soţia, fiica, fiul sau iubita la Bruxelles şi să-i promovez ca fiind  specialişti, importanţi de altfel, pentru statul român. Şi nu aş vrea să descalific capacităţile profesionale ale domnilor din aceste poziţii, pentru că ele pot fi meritorii, nu pot contesta acest lucru, însă formula se aplică şi invers, acelaşi lanţ trofic regăsindu-se şi la dânşii.

Aşadar, cine candidează la alegerile locale? Evident, tot oamenii partidelor. Cine sunt oamenii partidelor? Păi, cine vor partidele să fie ei. Adică cine vor domnul Dragnea, domnul Băsescu şi restul. Cu o condiţie. Să se înţeleagă şi să fie agreaţi de primii doi.

Cine vor fi parlamentarii care vor decurge din aleşii locali? Pe cale de consecinţă…

Şi unde mai încap independenţii, dacă pot încăpea sau pot exista? Că poate or mai fi şi români care cu adevărat se pot duce să candideze după putinţă, ştiinţă şi, îndeosebi, după merit. Însă, unde ar mai fi în acest tablou locul lor, dacă nu sunt agreaţi tot de cei de mai sus? Caz în care se spulberă independenţa.

Şi, aşa, am ajuns de unde am plecat. Cercul se închide.

Aştept opiniile voastre, că pe ale lor nu le aştept. Le ştiu şi le ştiţi.

Guest post by Marina Ene



Citiţi şi

Jeg, glumițe, dictatură

Papagalii

Cea mai proastă telenovelă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
257 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro