Cronica unei despărţiri anunţate (II)

Adrian Ţiglea

26 December 2011

Este târziu în viaţa lui Tristan. Asemenea unui erou de tragedie greacă, proful pare a fi fost înfrânt de destin. Dar ce este destinul? Nefiind predestinarea, destinul este totuşi predeterminarea suflării noastre în timp. Este posibil ca ceea ce grecii numeau Destin (Moira) să nu fie decât Oamenii pe care viaţa ni-i aduce în existenţa noastră personală, oameni a căror prezenţă finisează spiritul nostru şi rodesc în noi devenirea sau, dimpotrivă, îl urâţesc, strivind în noi dumnezeirea. Dacă Dumnezeu este Cel ce Este, cu siguranţă noi suntem (şi) ceea ce ne-au făcut ceilalţi, în primul rând părinţii noştri, mai pe urmă, disponibilitatea sufletească a străinilor care au poposit, mai mult sau mai puţin, în viaţa noastră. Şi, în mod privilegiat, dragostele şi nedragostele noastre.

Cu trei ani în urmă, Tristan o întâlnise pe Isolda şi spirtul lui mistic începu a rodi: faptul că amândoi stăteau, în blocuri diferite, ce-i drept, la parter şi la acelaşi număr de apartament, trei, trezi în el atavisme magice. În al doilea rând, faptul că şi-au mărturisit, fiecare celuilalt, cel mai tainic secret: Tristan îi povestise despre existenţa, undeva pe acest pământ, a unui copil nerodit, care îi aparţinea şi Isolda îi mărturisise despre prihănirea din copilărie – această spovedanie părea a-i fi unit pe veci. Atunci când, după o samă de apusuri petrecute împreună, Isolda, dezvăluindu-se în intimitatea sa creatoare, îi spusese că nu va mai lăsa niciodată privirile altui lup ancestral să îi netezească adâncurile nebănuite ale trupului, Tristan simţi cum zbuciumul căutărilor sale a luat sfârşit.

Pentru că, de fapt, asta facem cu toţii, nu? Încercăm să dospim în noi calităţi, valori şi competenţe, pentru a merita iubirea cuiva. Ne străduim o viaţă întreagă să demonstrăm unui om că merităm să fim iubiţi. Oamenii nu îi iubesc pe cei înfrânţi de viaţă, pe cei care renunţă la zbuciumul cotidian, pe cei care se recunosc înfrânţi sau depăşiţi de existenţă. Asemeni copiilor, femeile îi iubesc numai pe învingători.

Tristan nu ştiu să aibă grijă de iubirea lui. Nu fusese atent la acel „să ai grijă de noi”. De fapt, nu îi înţelesese deloc taina. Tainele nu au întotdeauna un sens pozitiv. Unele cuvinte nerostuite sau glăsuite pe un anumit semiton, frânturi de fraze pe care nu le iei în serios, replici cărora le oferi circumstanţele supărării sau a iritării, toat acestea prind contur într-un final, atunci când păcatul despărţirii a fost deja comis. Isolda presimţise, în adâncul fiinţei sale, că va veni o zi în care va alege. Iubirea sa pentru Tristan era ca o ploaie de vară, deşi profundă, totuşi trecătoare. Tinereţea vine la pachet cu sentimentul eternităţii, ai iluzia – reală, ce-i drept – că este o cale atât de lungă până la ziua în care viaţa începe să îţi pună întrebări cu adevărat serioase, când trebuie să alegi între a fi sau nu părinte, a fi sau nu nomad sentimental, a emigra sau a imigra, şi alte asemenea dileme „lumeşti”.

Pe de alt gând, Tristan greşise în mod repetat. Greşeli minore, este posibil, dar la fel de importante precum prăbuşirea, clipă de clipă, a fragmentelor de sticlă dintr-un gheţar care se topeşte. Astăzi se mai despride o aripă, mâine se mai rostogoleşte un deal, şi tot aşa, ceas de ceas, clipă de clipă, până ce din semeţul gheţar nu mai rămâne decât amintirea închistată în apele reci şi adânci.

Acum sosise timpul lecţiilor asumate.

Sinceritatea totală este primejdioasă. Cuvintele plăcute se uită uşor, în vreme ce reproşurile rămân adânc în Celălalt. Există o sinceritate reală  în orice resentiment, o nedumerire faţă de comportamentul celui de lângă tine. Dar această sinceritate neşlefuită îl îndepărtează, uşor şi sigur, pe cel de lângă tine. Desigur, nu există şcoli de diplomaţie amoroasă. Ceea ce este foarte rău. Învăţăm tot felul de năzdrăvănii, ne dăm doctorate în cele inutile domenii, dar despre suflet, despre inteligenţa emoţională nu ne învaţă nimeni nimic. Da, ştiu, veţi spune că tot ceea ce trăim este o lecţie a cărei agoniseală o strângem mai târziu. Dar, cum spune Cioran, sunt dureri care te pot tâmpi.

Cea de-a doua mare lecţie este lecţia Cuvântului. Un altul nu va şti niciodată ce este în tine dacă nu i te comunici, dacă nu îi livrezi fiinţa ta în plăsmuirea verbului. Marea nefericire a acestei vieţi este că nu putem trăi în trupul, în mintea celuilalt. Cuvântul este singurul dar pe care îl putem primi şi oferi mărginimii fiinţei noastre. Iubirea se sprijină pe cuvânt. Pe mărturisire. Pe complimentul rostit şi atent plămădit. Oamenii au nevoie să li se spună că sunt frumoşi, inteligenţi, valoroşi. Poate că iubirea este importantă pentru legitimarea celuilalt. „Mă iubeşti, deci, numai atunci exist”. Iar această recunoaştere nu vine exclusiv prin darurile materiale. În ciuda aparenţei materialismului excesiv, Fiinţa umană este plămădită din sentimente, fie ele pozitive sau negative. Viaţa noastră gravitează în jurul emoţiei. Taina împlinirii acestei purtări a noastră pe pământ – destul de plăpândă, de altfel – stă ascunsă, poate, în ceea ce se numeşte inteligenţă emoţională. În modul în care ne exprimă şi ne educăm emoţiile. Iubirea cunoaşte împlinirea odată cu reconfigurarea emoţională – după ce lucrăm cu noi înşine, spre a ne rezolva frustrările, a ne diminua furiile şi, de ce nu, pentru a învăţa cum să fim fericiţi. Şi, poate, a exersa iertarea. Să ne iertăm pentru că am fost părăsiţi, să îl iertăm pe celălalt pentru a fi avut curajul fericirii.

Iar a treia lecţie este lecţia Recunoştinţei. Tristan purta cu sine, poate în mod legitim, tristeţea trecutului său dureros. Isolda nu avea nicio vină pentru acest trecut. Şi, mai ales, ea nu merita să „plătească” pentru el. Un om care a suferit foarte mult, o lungă perioadă a vieţii sale, are tendinţa – firească, până la un punct – de a judeca ceea ce trăieşte în prezent pe baza acestui trecut. Dar uită să fie recunoscător pentru ceea ce are Acum, în prezent. Şi vine o vreme când cel de lângă tine oboseşte să tot asculte acelaşi monolog al durerii. Isolda se străduise să risipească tristeţea existenţială a lui Tristan. Curând obosise. Femeia este asemenea unui asistent medical – este antrenată genetic şi cultural pentru a obloji răni sufleteşti. Dar nu poate face nimic atunci când pacientul se hotărăşte să moară.

Şi ultima concluzie este sexul. La început, Dumnezeu a creat  sexul şi sexul era bun. Isolda nu-l părăsise pe Tristan din cauza faptului că acesta nu o urmase la Bucureşti. Sau pentru că era sărac întru duhul carierei. Ori pentru că nu avea doctoratul în „sentimentul pragmatic al fiinţei”. Sexul, acest „lucruleţ nebunesc”, măcinase iubirea lor. Iubirea nu este numai un fior spiritual sau o orchestră simfonică de „fluturaşi în stomac”. Iubirea e şi sex, şi asta în primul rând. Mai precis, rezonanţă sexuală. Spune-mi cu cine te potriveşti la aşternut, ca să-ţi spun cine eşti. Şi, mai ales, dacă eşti şi dacă vei fi. Sad, but true. „We may be humans, but we are animals, first”. Putem să ne minţim şi să continuăm să povestim despre cât de important este ca bărbatul să fie sensibil, să aducă flori sau să recite din cele mai frumoase poezii de iubeală. Aceasta nu este decât partea metafizică, de basm, ajunul din copilărie al iubirii. În absenţa armoniei erotice, sensibilitatea sufletească nu este decât un castel de nisip. Cum spunea prietenul meu Albert Camus, nefericirea trupului este aceea că nu se poate exprima decât prin trup. Şi adevărul este că suntem mai aproape de pământ decât de cer.

Citiţi şi

N-am făcut sex

Așa te iubesc primăvara

Problemele din dormitorul românilor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,075 views

Your tuppence

  1. Onyx / 2 January 2012 1:42

    Oare Isolda isi asuma macar o parte din greseli asa cum face Tristan? Tristan nu crede ca si acum o iubeste pe Isolda mai mult decat ea merita? Eu cred ca Tristan are drept la viata mai mult decat Isolda. Cred ca e nevoie si de partea a treia. Legenda spune ca in final Isolda isi ia viata murind alaturi de Tristan….oare Isolda ta ar face acelasi lucru?!

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  2. Strainul / 27 December 2011 12:44

    Isolda, în ispitele unei existenţe „cosmopolite” ar fi putut trece mai întâi prin „concluzie”. Să crească prin lecţiile asumate după ce aşternuturile ar fi fost aranjate pentru o nouă zi.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro