Cu ipocrizie, despre sinceritate

Ovidiu Ivancu

19 March 2014

ovidiu ivancuSunt în India. Mizantrop, ușor iritat de vremea infernală din Delhi. Apropierea musonului mă calcă pe nervi, deși ar fi trebuit să fiu deja obișnuit… sunt la al treilea muson (consecutiv) în Delhi. Dorm deja de vreo lună gol, și tot de vreo lună, de fiecare dată când se întrerupe curentul electric, mă trezesc instantaneu, mă așez pe marginea patului și din mine curg literalmente picuri mari de sudoare, de parcă aș fi o umbrelă afară, în ploaie. Fac din ce în ce mai multe dușuri fierbinți, din ce în ce mai fierbinți pentru ca, odată ieșit de sub duș, să am senzația că în cameră e mai rece. De citit, citesc plimbându-mă prin cameră, adeseori cu voce tare. Dacă m-aș fi oprit, mi s-ar fi părut că tocmai intru într-un cuptor. Laptopul meu scoate sunete răgușite, amenințătoare, bizare. Și tocmai într-un astfel de moment, o întâlnesc pe S. De fapt, o reîntâlnesc. O mai văzusem pe la cantina universității. S. nu are mai mult de 22 de ani. Viața ei intimă e un dezastru absolut. Nu știu pe cineva cu mai puțin fler în a-și alege partenerii. S. e o indiancă tipică sau, reformulez, ceea ce pentru un european reprezintă o indiancă tipică. Ochi mari, negri, cu gene mari, ireal de mari, cu un maxilar ușor proeminent, par lung pe care îl vezi de la distanță ca purtând în el marca îndoielnică a unui ulei de păr ce, în combinație cu mirosul musonului (da, musonul are și el mirosul lui!), agresează olfactiv. Vorbește engleză cu accentul acela inconfundabil, prelungește vocalele, rostindu-le într-un crescendo aproximativ, terminându-le brusc, tocmai când au ajuns la apogeu.

Scot berea din frigider, torn în două pahare, ne aprindem câte o țigară. S. n-are de unde să știe că, în chiar momentul acela, sunt un pachet de nervi, nu poate bănui că cel mai bine pentru ea ar fi fost să nu-mi bată la ușă, să nu întrerupă o criză de mizantropie în chiar momentul ei culminant. Nu poate ști toate astea, disimulez destul de bine. Ipocrizia mea de european, educat să fie politicos chiar și atunci când nu are niciun chef să fie așa, o face victimă sigură. Orice mi-ar spune, aș fi dispus să o contrazic virulent, să-i destram argumentele cu cinism calculat. Mă ajută și ea. Îmi vorbește despre sinceritate. Despre cât de important e să fii sincer, despre cât de urâtă e lumea asta în absența sincerității… Discursul e unul patetic, plin de adjective calificative, de reflecții personale… Nimic nu mă irită mai tare decât melodramaticul în timpul crizelor mele de mizantropie. Evident, îi voi face apologia minciunii. O las să vorbească, știind că, inevitabil, cu cât va vorbi mai mult, cu atât îmi va oferi mai multă muniție. Tăcând, o las să creadă că suntem de acord. Dau din cap încursajator, a aprobare. Se simte, deci, încurajată. Eu îmi savurez deja victoria, chiar în timp ce ea vorbește.

UnmaskingHypocrite

Apoi, cu toată forța cu care urăsc în acest moment India, musonul, mizeria și mirosurile ei, încep să vorbesc. Îi spun că teoria ei are două fisuri majore: una de natură stilistică și alta de natură socială. În primul rând, stilistic, sinceritatea e o fundătură oribilă. În momentul în care practici în mod curent sinceritatea absolută, viața însăși devine banală, previzibilă, plictisitoare. Sinceritatea absolută e o fundătură, căci, în prezența ei, mintea umană intră în letargie. Ar dispărea complet arbitrariul, necesitatea de a interpreta, de a te întreba ce se ascunde dincolo de cuvintele rostite. Pentru o minte speculativă, ar fi sinucidere. Oamenii ar fi exact ceea ce ar spune că sunt, prin urmare efortul de a-i cunoaște, de a-i descoperi sub straturile permanente de convenții și disimulări, ar deveni inutil. Declar arogant că nu vreau să trăiesc într-o asemenea lume. S. clipește din ce în ce mai des. În spatele gestului de a-și flutura permanent genele ei lungi ghicesc nevoia disperată de a găsi argumente, de a nu lăsa castelul ei de nisip să dispară atât de repede. Evident, nu mă pot opri… Mizantropia e sadică, ea se hrănește din ezitările celuilalt. Îi vorbesc calm, cu accentul meu de est-european, dur, cu „r”-uri vampirice care capătă un ecou și mai sumbru în livingul imens al apartamentului meu.

Trec mai departe la argumentele de ordin social. Aici, hotărăsc să nu mai adopt strategia prelegerii. Trebuie să o implic, să o fac pe ea însăși să accepte, cu voce tare, eșecul propriei ei teorii. O întreb dacă, întâlnindu-și cea mai bună prietenă, i-ar putea spune că rochia pe care o poartă o face grasă. Dacă ai gândi asta, S., i-ai spune-o? Îi rostesc numele pentru ca astfel să nu mai aibă timp să se gândească la propriile argumente; vreau să intre în dialog cu mine pentru ca mintea ei să fie prea absorbită în acest dialog pentru a mai putea judeca la rece. S. îmi răspunde că nu… ezită, vrea să nuanțeze, dar profit de momentul de pauză și continui. Dacă medicul care îți tratează bunicul ți-ar spune că el mai are două zile de trăit, ai intra în rezerva bunicului tău, spunându-i: Peste două zile vei muri?! Îmi răspunde din nou nu… Știu că am mers prea departe. În India, familia e sacră. Afară e prea cald, urăsc India prea mult în momentele astea pentru a mai putea sa fiu rezonabil. S. își aprinde țigară de la țigară.

Terminăm discuția și ascultăm ceva muzică indiană. Categoric, urăsc acum și muzica indiană. Sunt, însă dispus să fac concesii. N-o pot lăsa să plece purtând cu ea către cine știe ce destinații cinismul meu extrem. Îmi dau seama că mă ia în serios, că nu se gândește nici măcar pentru o clipă că discuția noastră e pentru mine un exercițiu oratoric, o refulare mascată convingător. E victima propriei ei teorii… Mă tratează ca și când i-aș vorbi cu sinceritate. N-o să știe niciodată că, orice subiect de conversație ar fi ales, ar fi fost contrazisă cu aceeași virulență. N-o să știe niciodată că, dacă ar fi folosit același tip de argumente pe care le folosisem eu însumi mai devreme, aș fi fost la fel de cinic, obsedat să-i arăt că nu are dreptate. S. nu poate înțelege natura ludică a ființei umane. Poate că asta o face victimă sigură.

Când pleacă, mă grăbesc spre duș. Un duș fierbinte, așa cum mi se pare potrivit atunci când termometrele arată în Delhi 50 de grade Celsius… la umbră. Încui ușa, îmi opresc, telefonul și mă apuc de scris. O singură victimă pe zi e mai mult decât suficient!



Citiţi şi

Anton Cehov, oglinda complexelor noastre

Lăsați pisiceala pentru lumea felinelor

Da, bărbaților cu neveste blânde, femeia voastră vă minte!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,617 views

Your tuppence

  1. diana cristina / 29 March 2014 16:41

    Principiul dualitatii domina natura fiecarui individ, ce azi are culoarea gri maine tot pentru tine se poate transforma in alb. Adevarul absolut nu exista, el se modifica in functie de unghiul din care privim, stare si fiecare individ in parte. Deci ai mare dreptate. Foarte frumos,genial as putea spune.

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  2. Rita / 21 March 2014 18:26

    Chiar ca ai fost oribil! 🙁

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Cu ipocrizie, despre sinceritate | Ovidiu Ivancu / 19 March 2014 21:17

    […] Textul integral poate fi citit la;       http://www.catchy.ro/cu-ipocrizie-despre-sinceritate/57169 […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro