Cu j de la jeleu

Ara Șeptilici

20 October 2013

…Nu-i trecu nimic altceva prin cap cînd deschise uşa salonului decît absurdul numelui ei. Julia. Unii o strigau chiar aşa, Julia, cu j de la jeleu. Sau de la jenă. Nici măcar nu se născuse în iulie.

Nu simţea nimic din tot ceea ce ar fi trebuit să simtă, de parcă ştie cineva cum ar trebui să se simtă asta. Acum o lună, două, încă mai poza, se aşeza pe cîte-o bancă-n parc fără să facă nimic, şedea pur şi simplu, dar uite că mai poza fiindcă ştia sigur că aerul ei de pasăre rătăcită stîrnea ceva, bărbaţii tineri priveau în altă parte, îşi aprindeau o ţigară sau îşi dregeau brusc glasul, unii scuipau lat chiar la picioarele ei, femeile tinere fugeau imediat cu ochii în altă parte, într-un spaţiu care, oricît de jegos ar fi fost, oferea privirii ceva la care se puteau raporta.

Pe atunci încă se gîndea că ar mai putea găsi o noimă inutilităţii ei, ar putea, de pildă, dacă tot face umbră băncii ăleia să înregistreze, pentru o posteritate mai idiotizată poate decît prezentul, felul în care se oglindeau semenii ei trecători în impostura imobilităţii Juliei.

Impostura venea din simplul fapt de a fi căutat reacţii la ea. Urma să devină firesc de-abia atunci cînd toţi cei care vor fi trecut pe lîngă Julia, nu ar mai fi observat-o. Prezenţa Juliei ar fi fost la fel de importantă ca şi absenţa ei. Sau la fel de nesemnificativă. Se gîndi la felul în care oamenii nu percep prezenţa aerului pe care îl respiră şi nici pe al celui care îi cuprinde în orice moment.

O vreme se lăsase aşa, cu porii la vedere, conştientă că, de fapt, cerşeşte gesturile mai mult sau mai puţin voluntare ale pietonilor, pentru că aşa îi numi de atunci, fie ei copii de ţîţă hîţînaţi în căruţ de vreo bunică isterică şi care-i arunca Juliei săgeţi otrăvite de parcă ea provocase accesul urletului care nu va înceta niciodată şi pe care ea, femeie bătrînă nu-l mai merita după o viaţă de trudă şi sculat în fiecare dimineaţă la ora cinci şi nici nu ar fi acceptat aşa ceva, oricît de tare sîngele apă nu se face, dacă nenorociţii ăştia i-ar fi mărit pensia măcar cu o mie de lei. Femeia avea dreptate, la atîta se reducea tihna şi, respectiv, fericirea ultimelor ei zile, la o mie de lei în plus.

Încercă să ghicească ce ar fi putut face năpăstuita făptură cu o mie de lei, nu reuşi decît greu, şi asta numai după ce puse la grămadă  într-un singur corp decrepit, ros de o singură boală reală şi de foarte multe altele imaginare, capotul de mătase în carouri care-şi împrumutaseră culorile de atîta spălat al bunicii ei vitrege, căruţul de butelii cu care bunicul ei vitreg aducea acasă cam tot ce i se părea încă viu, de păstrat, ţigările tăiate pe jumate ale bunicii ei bune dinspre tată, Trabantul combi din 1968 al unchiului ei medic pediatru pensionar şi sacourile second-hand cu aer Chanel ale mamei ei. Ştia că chipul plodului unei asemenea împreunări ar fi depins, de-acum încolo, numai de cîte zile, luni, ani le-ar fi lăsat ea, Julia, să zemuiască împreună…

(fragment dintr-un roman în lucru, pe care Ara ni l-a încredințat spre a lua din el ce ne place 🙂 )



Citiţi şi

Bunica se pregătește să plece…

Femeia de sticlă

Femeile vârstelor mele

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
937 views

Your tuppence

  1. Când Venus se aliniază | Catchy / 16 November 2013 17:24

    […] lazuli şi o bucată de cărămidă şlefuită în formă de ou de privighetoare), nici măcar ea, Julia, pentru care se făptuise ritualul într-una din nopţile cînd steaua Venus se aliniase perfect cu […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro