Când e să ai noroc, ai și gata. Nu știu dacă l-am facut eu, cu mâna mea. O fi ceva de prin altă viață, zic.
Copil fiind, păduri cutreieram… aiurea: stăteam în casă și citeam. În viața mea nu m-am cățărat într-un copac, că nu am văzut sensul agitației.
Făceam cu părinții concedii mirobolante, drumeții cu cortul și… terminați-vă cu prostiile! Am fost de câteva ori la mare și o dată în Deltă (de unde am fugit că ne mâncau libelulele).
Nu am înțeles niciodată ideea de a pleca în concediu și de a bifa obiective turistice, de a te plimba ca înecata printr-un oraș nou.
În aceste condiții, vine o zi când soțul din dotare mă întreabă dacă vreau să mergem cu barca în concediu. După douăj’ de ani, noi tot în romgleză vorbim și ”boat” înseamnă barcă, nu?
Holidai împreună cu nește’ prieteni nemți/luxemburghezi. Oameni faini, de altfel. Vorbit cu ei, lucrat cu ei deci… normali. Deși ne despărțeau niște ani, ne tutuiam. Din punctul meu de vedere, respectul nu constă în a numi pe cineva Dl X sau Dna Y. Este atitudinea care impune.
În caz că nu ați intrat vreodată în contact cu mentalitatea germană (nu generalizez, eu zic numai de cei pe care i-am cunoscut, ca să fiu bine înțeleasă), aflați de la mine că ei trăiesc după planificări. De la ora de – la ora de, fac asta, de la ora de – la ora de, merg acolo, de la… ați prins ideea. Sistemul m-a dat pe spate din punct de vedere ”organizare și eficiență”. Clar, curat, to the point = rezultate maxime.
Da’ vacanța? Minunată. Să vă spui….
Ne întâlnim și Dl B zice:
– O să avem un concediu de vis. Uite planul!
Zic da, da, și bag hârtia în buzunar. Intinerariul era așa: cu mașina până în Paris, apoi plimbarea cu barca cu retur spre Bucuresti, via Luxemburg. 14 zile. Mare șmecherie. Dragul meu soț vine cu o idee: o invit și pe sora ta, ce zici? Eu cu sor’mea avem o relație perfectă de Tom și Jerry. Nu avem aceeași prieteni, nu gustăm aceleași glume, dar nici nu ne scoatem ochii.
Ajungem în vestitul oraș Paris și ieșim să ne plimbăm. Plimbare înseamnă să mergi ca prostu’ încet, să caști gura la una-alta. Asta înseamnă la mine. La ei înseamnă cursa de 1000 m garduri: într-o zi am vizitat artiștii neînțeleși de pe Sena, ne-am plimbat cu taxi pe apă, am stat ca aurolacii pe scările de la Montmartre???(mamă dragă, care-i șpilu să stai pe scări și să te umpli de noroc de la porumbei?), am vazut muzeul bla bla și galeria la la la.
Scria la plan că trebuie să vizităm Turnul Eiffel. Acum, dupa 500 km pe jos (și pe tocuri), te mai uiti la un obiectiv turistic? Ne suim în metrou; după vreo două stații ne-am proptit în una din ele și stăm. Și stăm. A ciripit omu’ ceva în stație, dar cum eu nu-s prietenă cu limba lui Voltaire, putea la fel de bine să mă și înjure, că nu înțelegeam. După zece minute de stat, întreb:
– De ce stăm?
– A, nimic, e o bombă la stația următoare. Rezolvă și mergem mai departe.
Unde a fost reprezentantul de la Cartea Recordurilor? Am bătut toate recordurile la sărit de pe scaun, suit pe scări și ieșit pe stradă.
Dacă mai știți povestea fetiței care l-a luat pe NU în brațe, aia sunt eu. Eu nu merg pe jos. Eu nu merg pe scări. Adică, dacă e curentul întrerupt și trebuie să sui cinci etaje pe scări, mai șofez încă 40 km până la casa de la țară, numai să nu sui scări. Eu nu alerg; nici măcar după tramvai. Eu nu mănânc nimic altceva decât carne de pui sau porc (rețineti asta). Eu nu beau alcool (nu că nu mi-ar plăcea, dar la mine funcționează ca somnifer: tic tac, cinci minute și nani puiu)
Deci, ajung la suprafață cu limba de-un cot și o aud pe sor’mea, Jerry:
– Tu vezi ce văd și eu?
După ce s-au dus stelele verzi, se luminează imaginea.
În fața noastră se desfășura o paradă. De fuste roz. Știți acele tutu de la balet? D’alea. Picioarele care ieșeau din fuste intrau în niște pantofi cu toc. Noi am trăit o bună parte din timp, prin prisma jobului, între bărbați. După un timp începi să gândești ca ei. Conform acestui fapt, scanăm oamenii de jos în sus. Pantofi, picioare, talie, piept, față. O dată. De două ori. De jos în sus și invers. Ce mama zmeilor e asta? Și, de parcă nu era suficient că eram blonde, mai deschidem și gura:
– Ce paradă mișto de teatru modern!
– Nu e teatru. E o paradă gay.
– Ce e aia gay?
V-am mai spus că am prieteni deștepți, da? Care stiu să vorbească și să te lumineze în orice problemă fără să te facă să te simți ca un idiot maxim.
… Explicația s-a derulat până la Turnul vieții. Unde trebuia să suim. Și unde, evident că nu mergea liftul.
– Hai să mergem pe scări!
După ce tocmai făcusem gafa secolului, am tăcut dracu’ din gură și ne-am apucat să suim.
51, 52, 53, mai sunt multe? 77, 78, 79, da’ ce ce trebuie să fie în spirală? 121,122,123, eu, dacă nu mai pot, unde mă opresc? 189, 190, 191, a, nu pot să mă opresc că sunt mulți alții în spatele meu, 201,202,203, cine m-a pus să zic da, 236, 237, 238 , oi fi așa de sus că s-a rarefiat aerul? căci nu mai pot să respir, 266 ,267, 268, ‘tu’i mama ei de scară. După treapta nr 360 (etajul 1), am început să fac inventarul la sfinți: i-am coborât pe fiecare în parte din toate calendarele, din toate religiile. Până în top, i-am pus și în ordine alfabetică.
Și dă-i și urcă, și dă-i și luptă, și într-un final apoteotic, ajungem lângă muze, să vedem orașul luminilor. Vezi pe dracu’: era ceață de nu îți vedeai nici nasu’ și ploua. Acu’, eu nu mai știu dacă era ceață pe bune sau doar în capul meu, cert e că nu îmi amintesc decât că sprijineam o margine și încercam să caut niște aer să-l trag în plămâni. Am profitat că era vară și m-am gândit să alimentez cu carne frigiderele nemților: să aibă de Crăciun! Carne de pui, de porc, de curcan, de elefant, de crocodil și orice animal pe care îl știam. Suntem niște Doamne, nu?
Oamenii turbo au hotărât că trebuie să și coborâm, să ajungem la restaurantul nu știu care mama naibii, unde facuseră rezervare. Noroc că la vale a mers mai repede.
Avusesem la un moment dat în cap ideea de a merge la sala de sport. Mi-a trecut: în ziua aia am facut mișcare pentru toată viața. Și partea cea mai proastă era că ni s-a făcut foame. Noi, învățate cu mâncatul 1/zi.
Mamă dragă, era ora 18.00 și noi eram lampă de foame. Cred că începusem să avem chiar viziuni. Ne doream doar să se miște ăia cu talent, să apară cu grătarul de pui cu cartofi prăjiți.
– Fetelor, mergem să mâncăm un snack.
– Jerry, am dat de dracu: o să mâncăm șerpi.
– Taci, Zuzi, că mi-e foame.
Ajungem la restaurant. Atât de blonde eram, că nu ne-am deranjat să ținem minte nici măcar numele localului, să ne dăm șmechere.
V-am spus că am citit mult, da? În cărți scrie că la restaurantele de un anume nivel vine Chef-ul, te salută și îți spune ce are în meniu în seara respectivă. Tu poți să alegi între A, B și C. Și se pare că atunci când ești habarnistă răspunsul corect la întrebarea: ”Voi ce preferați?”, este: ”Te rog, recomandă-mi tu ceva.”
Băi, deșteptule care ai scris asta în carte, ești sigur că e corect? Nu e și o să îți demonstrez că am eu dreptate.
Comandă soțul meu pentru Jerry și mine. Știa ce mâncăm și nu ne-am pus problema că ar putea fi altceva decât friptură cu cartofi prajiți. Pleacă Chef-ul, se duce și ospătarul și apare somelierul. Ca-n filme, mama! Ne întreabă pe fiecare ce am comandat, pentru ca băutura să se acorde în gen, nr. și caz cu mâncarea. Zi, zău!
Se uita frumușelu’ la mine și ciripesc : Cola please. Ospătarul (că el nota) se mai uita o dată ca prostu’ la mine și eu repet: Coca cola please. Ăsta Batman -Batman. Mi s-a părut mie că se strâmbă, da’, frate, m-ai întrebat – ți-am răspuns.
– Auzi, Jerry, nu zicea ceva de un șarpe, B? Poate-i cazul să vină.
Și apare gustarea de dinainte de main course.
Măi, frate, nu oi fi mâncat eu de pe jos, dar nu poți să îmi aduci mâncarea în urnele astea de morți! Vă jur că era o urnă de aia pe masă, fix în fața mea. Închisă. Cu capac. Și mai era una fără capac: într-un lichid transparent erau niște boabe de struguri albi, perfecți. Și când zic perfecți, erau pur și simplu impecabili.
Ca să vă explic eu mai clar cum ne simțeam, vă rog să vă amintiți de reclama cu cremvurștii din care nu poți să iei că te ”omoară mămicu’”. Până să dea startul gazda, eu am întins gheruța și am luat o boabă de aia.
Pe bune?! Erau struguri murați în oțet. Care oțet era acru ca dracu’. Fuck și bip bip bip.
Jerry a mea râdea cu lacrimi pe înfundate.
– Tu de ce dracu’ râzi? Că eu am înghițit acritura.
– Da, dar eu am ridicat capacul de la urna funerară și acolo e un mort, că așa urât pute.
– Du-te și termină cu prostiile.
Nu era prostie. Frate, puțea mortu’ de numa. Pe cuvânt de onoare că nu am putut să mă apropii de pateul de gâscă franțuzesc. Deja de foame ne transformaserăm din lampă în lustră; cu abajur. Mâncam pâine cu cola. Și râdeam. Cică râsul îngrașa, dar vă spun că nu ține și de foame.
Și strângea ospătarul alea alea de pe masă, da’ de mort nu se atingea. Să vezi că îl lasă aici trei zile! Și dă-i, și râzi.
Când am zis că o să ne deshidratăm de atâta foame și râs, hopa apare al meu cu mâncarea. Aleluia! Prietene, ce a durat atat? Ai crescut puiu’ cu porumb și l-ai tranșat acum? Hai că ești băiat frumos și te iert.
Deci, eu sunt fată bună și îți găsesc scuze, și tu îmi pui în față o bucată de copan cu piele d’aia zbârlită pe el și cu… dulceață? Arată creepy!!! Ia zburătoarea d’aici.
– Jerry, ce naiba facem?
– Nu știu, întreabă-l pe șefu’ (adica pe onor soțul)
Răspunsul a fost de toți banii:
– Faceți-vă că mâncați!
– Mda. Ce naiba o fi însemnând și asta.
Și pe când ne făceam noi că mâncăm, adică tocam la copanul de gâscă franțuzească în farfurie, apare Chef-ul.
– Totul este ok? Dacă doriți să mai faceți conversație, vă luăm mâncarea și o ținem la cald, căci rece își pierde din proprietăți.
Nu are sens să vă spun că râsul s-a transformat în plâns, de foame. Sau de nervi. Sau că singurul lucru pe care l-am mâncat, într-un final, a fost niște înghețată. Doar înghețată. Am fost atât de civilizate, încât am savurat chiar și frișca; din lapte. (chestie absolut scârboasă, având în vedere că noi nu bem lapte).
Va urma… plimbarea cu barca și prânzul la un club super exclusivist.
Pe Gabriela o găsiți și aici.
Citiţi şi
Citiţi şi
Maria Tallchief – dansatoarea americană care a luat pe sus Parisul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
