Cu sau fără perdea?

Bianca Anechitei

24 November 2011

În țara unde trăiesc de 5 ani (cu ceva întreruperi), trec uneori pe lângă case în timpul zilei sau către seară și surprind cu satisafacție frânturi din viețile oamenilor: studenți stresați (de deadlineuri) sau plictisiți (de facebook,de televizor), mame care încearcă să își hrănească copiii, băbuțe aranjând pernele pe canapea, familii care se strâng pe la case. Desigur, ocheadele mele nu ar fi posibile, dacă nu ar lipsi perdelele. Dantelate, franjurate, complicate, aceste obiecte de decor (și nu numai) mi-au încântat copilaria. Și iată-mă în țara unde există draperii (care se trag bineînțeles seara) și, uneori, doar la geamurile încăperilor de la parter, ceea ce englezii numesc “nets” – perdele subțiri, de bumbac foarte fin sau voal, întotdeauna foarte simple. Nu însă perdele grele, jaluzele ori storurile de pe la noi.

La urma urmei de ce atâta secretomanie – perdele, jaluzele, panglici? Ce om fi având de ascuns? Iată, bunăoară, se povestește că în societatea romană până și activitățile umane cele mai intime (baia, chiar defecația) se desfășurau în public. Casele – de la modestele insulae până la vilele romane cele mai somptoase – aveau puține uși. Practic cine intra în casă putea să vadă din loggie până în capătul locuinței. A trecut mult timp până când lucrurile să se schimbe. Puteți crede că Boccaccio e unul din aceia care inventează povești deșucheate, dar o sa fiți surprinși să aflați că într-adevăr în Evul Mediu oamenii chiar împărțeau paturi, prin hanuri și curți domnești, fără să se cunoască, așa cum se povește în Decameron. Ca să mergem și mai în profunzime, pot să parafrazez una dintre afirmațiile lui Foucault din “Istoria Nebuniei”: moartea, bătrânețea, boala, nebunia, se desfășurau în plin văzul tuturor, problema unuia era problema tuturor.

Dacă v-ați nimerit vreodată prin Paris, ați avut poate ocazia să dați un ochi pe la “Invalides”. Locul e acum arhi-vizitat pentru că adăpostește  mormântul lui Napoleon. Pentru mine însă acest loc spune o altă istorie. Marele complex architectural a fost construit inițial cu scopul de a-i aduna pe cei bolnavi, nebuni, leproși, muribunzi, un fel de azil pentru ca treburile acestea “murdare” – corpul, trăirile personale – să nu umbrească “glamul” unui Ludovic Soare sau a unei Maria Antoaneta. Cam de prin acele vremuri, lucrurile au început să se separe, oamenii să tragă perdelele, până când omenirea a ajuns să juiseze în intimitatea romantică. Nu ne-a zis al nostru Eminescu doară că săruturile se dau sub pălărie, “Ş-apoi cine treaba are!”?

Nu trebuie să fim poeți romantici ca să recunoaștem cât de mult ne place să ajungem seara “la noi acasa”, să ne descălțăm, să “dăm o tură” din dormitor până în bucătărie sumar îmbrăcați, să facem dragoste, să râdem, să bolim, să plângem după perdea. Și acum mai recunoașteți că nu trebuie să fiți monarhi absoluți ca să răsuflați ușurați că nu ați ajuns să îi știți în astfel de ipostaze intime pe cei pe care îi numiți cu afecțiunie “cunoștinte” sau “prieteni”.

facebook-privacySenzația însă e scurtă de multe ori. Deschid browserul, dau drumul la televizor și baia de mulţime reîncepe. Doamna A.B. are trei implanturi și o liposucție – vă place? Se vede? Vi se par inestetice urmele? Pe Facebook, aflu că C.D. tocmai s-a mutat și vai! ne invită (pe mine si pe cei 500 de prieteni) să luăm aminte la dezastrul găsit în apartament, compensat bineînțeles printr-o petrecere de pomină. Pozele de la eveniniment, o reiterare a banchetelor romane, le gasiți în albumul numărul 2347. Ca să nu mai zic de recomandări și chiar scandaluri legate de alegerile mele cele mai intime. Câte fructe să mănânc, să fiu “pro-life” au ‘pro-choice’, să traiesc cu o sută de tuburi în mine au ba, să beau alcool, să nu mănânc sărat, să am grijă cu zahărul. Astăzi, am deschis un ziar și am citit: “Facebook status update: I’m pregnant!”. Jurnalista ne liniștește: a hotărât să nu dea detalii pe rețelele de socializare despre copilul pe care îl așteaptă și despre sarcină. Prietenii ei sunt profund indignați (“Social suicide!”) că nu o să vadă poze cu ea goală până la brâu purtând încă urmele sarcinii și ale travaliului, alăptând copilașul, drăguț, dar tare mic, un pic uleios și cu pete.

Nu sunt o mască perfectă și insensibilă, cu părul mereu curat şi fără celulită, care arborează grimase de dezgust față de bebelași și mamele lor, v-am spus doar cât de mult îmi place să trag cu ochiul. Dar mă gândesc că tot dezvăluind cele mai mici detalii ale vieților noastre vom ajunge într-o zi să ne obişnuim până-ntr-atât încât să nu mai vedem nimic uman în ele. Greșesc oare să îmi doresc mai multă intimitate (pentru mine și pentru ceilalți) într-o lume în care totul e pe cale să devină atât de public? Pentru că timpul și oamenii ne-au arătat că se poate trăi foarte bine și cu, și fără perdea. Noi ce alegem?



Citiţi şi

„Le Nuage Parfumé” de Cartier – 20-23 octombrie, Palatul Tokio, Paris

Jurnal de Paris

Salutări din Amsterdam

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,916 views

Your tuppence

  1. Look… but don’t look! (pseudoanaliză culturală amsterdameză) | Catchy / 25 December 2011 22:59

    […] întrebați poate. E simplu. Olandezii, cel puțin în Amsterdam, au case cu ferestre mari, adesea fără perdele ori draperii, ce pornesc de la sol. Aceasta este arhitectura veche, ”tradițională”. În comparație, […]

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Constantin Musat / 30 November 2011 5:24

    Citind articolul, mă gândeam cum ar suna melodia cântată de Paula Seling şi Nicu Alifantis, “Ploaie în luna lui Marte”, într-o lume lipsită de intimitate… Atmosfera creată de melodie este favorizată, cred, şi de faptul că “ferestrele” din cântec duceau iubirea spre cer şi nu o risipeau în afară.

    E interesant şi cum alte valori, gesturi şi caracteristici din viaţa noastră, a fiecăruia, trebuie păstrate ascunse, intime, pentru a nu se denatura sau a-şi pierde valoarea – cum ar fi, bunăoară, aplecarea în sprijin faţă de celălalt.

    Sensibilitatea umană nu poate exista fără intimitate şi oamenii – adevăraţii oameni – nu pot fi găsiţi nicăieri fără sensibilitate, nici măcar în dicţionar. O societate care are nevoie de soldăţoi pentru a-şi gestiona imperiul, va fi lipsită de uşi, de la insulae-le de beton şi până la vilele cele mai somptuoase.

    Una peste alta, articolul este unul interesant şi frumos, paradoxal, având “culori violente” în “tuşe fine”, căci pe alocuri foloseşte nuanţe aproape naturaliste, ce apar incitate, de sub voalul bogat al cunoştinţelor.
    Parcă acel “se poate trăi foarte bine și cu, și fără” împleticeşte elanul pledoariei, dar… abia aştept să mă mai delectez şi cu altele, ale autoarei.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Locuinţe pe apă sau viaţa în vitrină | Catchy / 26 November 2011 8:20

    […] Restul unui articol minunat scris îl găsiţi aici. Ne-a plăcut şi pentru că de cutând am scris şi noi despre viaţa cu perdea sau fără. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Oana Jinga / 25 November 2011 16:24

    Perdelele, gardul de la casa, portile, gradinile din fata, toate au un rol cultural bine definit… uite de exemplu o carte foarte interesanta care traverseaza globul cautand exemple si discutand de ce unii au nevoie mai mare de intimitate: http://books.google.co.uk/books?id=YwQn5T8FsgwC&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  5. Bianca Anechitei / 25 November 2011 10:51

    Va invit sa consultati:
    http://en.wikipedia.org/wiki/Les_Invalides
    Da, intr-adevar pentru soldati, DAR clar comisionat de Ludovic XIV. Da, intr-adervar exista dispute pe tema sunt Invalizii parte din sistemul de binefacere sau sistemul semi-incarcerationar a lui Ludovic XIV. Parerea mea e ca in secolul XVI admiterea in astfel de institutii nu era foarte riguroasa si ati fi gasit categoriile bolnavi, nebuni,muribunzi etc, alaturi de veterani. In orice caz, si daca ar fi fost numai veterani, tot ar fi un exemplu bun pentru teza mea pentru ca acesta e un loc anume pentru oamenii astia cu picioare ciuntite, fara vreun ochi, grav raniti sau in pragul mortii, traind la limita saraciei(o imagine nu foarte sclipitoare a gloriei franceze, voila).
    Intr-adevar as fi putut alege alte exemple de constructii asemanatoare cu Invalizii, si mai clar incarcerationare (Bicetre sau Sainte Anne) dar ma gandesc ca publicul nu le cunoaste asa de bine cum stie Invalizii.
    In general, dincolo de discutiile in jurul detalilor sper ca publicul sa aprecieze ideea pe care incerc sa o ilustrez si faptul ca incerc sa arat cum lucrurile au de multe ori mai multe fete. Da, Invalizii sunt multe dintre lucrurile descrise de dvs mai sus in prezent, dar exista si o istorie mai ascunsa.

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply
  6. Baron John / 25 November 2011 4:47

    ” Invalides ” a fost si este creatia lui Napoleon care-a facut , in fine, un spital pentru toti ranitii razboaielor Napoleoniene . Nu exista nebuni acolo . Si astazi este un spital si o clinica . Domul unde este ‘ mormantul ‘ lui Napoleon era biserica spitalului si astazi . Este o institutie militara , cu expozitii memoriale , despre rezistenta franceza in razboiul II . Si este mai mult decat atata : este resdinta Generalului ce conduce militar Parisul , in caz de conflict . Ati luat o scurtatura ingusta pt.a descrie Invalizii …

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro