Cu timpul, el devenise din ce în ce mai absent

Catchy

9 July 2016

Pe-atunci, ea era fericită. Era împlinită cu tot ceea ce-i oferea viaţa. Învăţa cumva, zi de zi, s-accepte noile provocări care-i erau presărate-n cale, să se bucure de micile realizări şi să nu trăiască cu regrete.

Era încă tânără, frumoasă, creativă, plină de pasiune şi entuziasm pentru visurile ce-i colorau zilele, şi devenea strălucitoare în momentele ei de vârf.

Aşa o-ntâlnise el. A fost fascinat de ea, de lumea ei atât de simplă şi firească. De zâmbetul ei. De frumuseţea ei ce parcă-şi trăgea seva de undeva din lumea ei misterioasă şi iradia de jur-împrejur. Era oaza lui de armonie. Muza lui. Zeiţa lui de dincolo de timp. Se simţea recunoscător şi-i mulţumea lui Dumnezeu că i-a scos-o în cale. O adora. O privea ca şi cum ea n-ar fi fost o făptură umană. Şi el, când o cuprindea în braţe, nu mai era un simplu muritor. De parcă atunci sufletul lui se hrănea prin ea din atemporalitate. În braţele ei cerurile erau mai aproape. Lumea căpăta o nouă frumuseţe, viaţa avea dintr-o dată un sens nespus de tainic. Oamenii puteau fi atât de uşor de înţeles şi de iubit. Chiar şi Dumnezeu părea atât de tangibil…

cuplu

Ea era copleşită de el. De sufletul lui atât de frumos. De modul în care trăia el în bogaţia lui interioară. Visase la el întreaga viaţă. Îl aşteptase. Îl chemase. Şi iată că, în sfârşit, venise. Cumva, în adâncul fiinţei ei, se regăsea în felul în care el o vedea. Îi plăcea cum se simţea în prezenţa lui. El era visul ei. Era zeul ce-şi luase trup de muritor ca s-o îmbrăţişeze. Ca s-o poată iubi aici, în lume. Cu el, ea se-nălţase-n propriul suflet pe o altă octavă. Îl iubea dincolo propria-i viaţă. L-ar fi urmat oriunde. La braţul lui lumea devenea mică şi avea curajul să facă tot felul de nebunii, de care înainte nici habar n-avea că existau. Se simţea unită cu el în fiecare moleculă. Parcă-i aparţinea lui dintotdeuna. Îi era sufletul plin de el şi totuşi nu-l putea cuprinde pe de-a-ntregul. Fiindcă el venea de altundeva…

Împreună creau imaginea completă. Se întrepătrundeau şi năşteau întregul puzzle. Nu erau goluri, nu erau piese lipsă. Fiinţele lor deveneau incandescente când se-ntâlneau. Deveneau un ceva nou, de dincolo de ei. „Nu-şi puteau găsi liniştea decât unul în braţele altuia”, cum spunea el…

Şi-aşa a trecut un timp… Dar, pe nesimţite, ea devenise dependentă de modul în care el o făcea să se simtă… atât de specială, atât de ea. Începuse să aştepte cu atâta nerăbdare prezenţa lui, atenţia lui, aprecierea lui. Uitase de sine. Uitase că ea a avut raţiunea ei de-a fi şi-nainte ca el să existe pentru ea. Uitase cum să fie fericită fără el. Când nu erau împreună, ea parcă-şi suspenda viaţa, în aşteptarea lui. Dorul de el începuse s-o doară. Avea uneori impresia că n-o mai vede ca altădată. Cu timpul, el devenise din ce în ce mai absent. Era din ce în ce mai ocupat, având mereu alte şi alte priorităţi. Ea începuse să fie la periferia vieţii lui. Se temea că el şi-a pierdut complet interesul. Şi îl apăsa inconştient cu nesiguranţa şi nevoia ei de el din ce în ce mai iraţională. Îi era atât de frică c-ar putea ca el să nu mai facă parte din viaţa ei. Îşi pierduse şi zâmbetul… Obsesia pentru el şi dragostea lui parc-o adânceau în cele mai întunecate abisuri. Şi era din ce în ce mai nostalgică. Şi mai sensibilă. Plângea deseori. Îi dădeau lacrimile din nenumarate motive: copiii abandonaţi, bătrânii uitaţi, tinerele vândute, animalele chinuite, pădurile tăiate, oamenii bolnavi, cei plini de suferinţe adânci, cei cufundaţi în sărăcie şi nefericire etc.

Timpul trecea… şi dorul de el nu se stingea. Nici el nu-nţelegea ce s-a petrecut. Încă o iubea… în felul lui. Era încă acolo, în viaţa ei. O asigura că n-o să plece niciodată… Însă ei nu-i era de-ajuns. Ceva se stinsese în ei, între ei. Iubirea lor devenise anemică, lipsită de vlagă. Îi era dor şi lui de nebunia aceea frumoasă care-i adusese împreună, de gustul paradisurilor din care se desfătaseră atunci…

Ea se tot întreba unde se pierduseră pe drum. Fiecare pe drumul lui şi unul de altul. Căuta răspunsuri. Şi-ntr-o zi a-nţeles ca ea-şi pierduse lumina. Că se pierduse de ea însăşi, în fascinaţia lui pentru ea şi-a ei pentru el. Când se rătăcise pe cărarea spre izvorul de unde-şi hrănea sufletul. Când a făcut doar din el izvorul ei. Când a uitat că lumea toată cu-ntreaga-i nesecată frumuseţe este izvorul ei. Când ea n-a mai fost o sursă de inspiraţie pentru el. Şi când a uitat să mai oglindească necuprinsul…

Ea devenise o lampă, stinsă, ce nu-şi mai găsea sensul de-a fi, dacă nu putea ilumina. El, un fluture, ce nu mai zbura, uitând că avea aripi. Dar, amândoi aveau amintirea măreţiei a ceea ce puteau fi. Clocotea în ei dorul nestins de-a renaşte, de-a fi lumină şi de-a respira lumină. Ea putea exista doar pătrunsă de lumină şi devenind una cu ea. Asta era menirea şi iubirea ei, să-şi ofere ne-ncetat strălucirea, în infinitele-i nuanţe.

Iar el, fluturele, era atras irezistibil de lumină. El nu ştia ce-i întunericul. Pe când era-ntuneric, el nu era încă fluture… Dar lumina l-a chemat. El s-a nascut în şi pentru ea. În el e o foame ancestrală de lumină, iar atunci când o află, rămâne acolo, venerând-o, într-un dans al iubirii fără sfârşit… Unindu-se cu ea, prin sacrificiu de sine… Devenind el însuşi lumină. Prin ea. Din dor de-Acasă…

Guest post by Venusya

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Curajul de a fi imperfecți si vulnerabili

Femeile bune trebuie luate de lângă idioții care nu le merită

… și mai apoi un bărbat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,109 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro