Cum a ajuns câștig o pierdere

Adriana Manolică

17 April 2015

Adriana ManolicăMarţi, în Săptămâna Mare, mi-a fost furat un aparat foto din geantă. Eram la rând la bancomat. Ţineam poşeta pe umăr şi era aşa cum o ţin mereu: deschisă. Nu mi-e frică de hoţi (culmea!)! Vorbeam la telefon şi îmi ţineam portofelul în mână (pesemne că nu trebuiau să fie în poşetă!). Am văzut cu coada ochiului cum un nene s-a aşezat în urma mea, m-a deranjat că s-a apropiat cam tare şi mi-am luat poşeta în mână. Prea târziu! Îndemânatic hoţ!

Mergeam cu Mateea la o festivitate de premiere unde urma să urce pe scenă să îşi ridice premiul. În grabă mare uitasem să iau un aparat şi l-am înşfăcat pe cel mai la îndemână şi care e veşnic încărcat: cel al Evei – singurul copil pasionat de fotografie din familia noastră. Nu e cel mai bun aparat, nici cel mai nou, dar îşi face treaba. Vorbeam la telefon cu Mircea (care chiar îmi spunea că trebuia să fi luat o cameră abia cumpărată!) şi organizam activităţile zilei: ia copilul nr. 1, du-l la Iulius Mall, apoi copilul nr. 2 merge la premiere, copilul nr. 3 luat de la şcoală şi fugit la o şedinţă cu părinţii la copilul nr. 1 etc. De unde să mă gândesc că în tot acest timp sunt ţintă pentru hoţi?! Oricum, abia la premiere am remarcat lipsa. Aşa că Mateea a fost fotografiată cu telefonul. Nu e cea mai bună poză, dar momentul a fost imortalizat ca să avem ce arăta lui tata – care era la şedinţa cu părinţii…

Nu am avut timp să mă gândesc la pierdere. Nu am avut timp nici să-mi pară rău! Mi-am spus doar atât: să fie primit! Pesemne că nenea avea mai multă nevoie de el! Chiar aşa am gândit şi nu m-am consumat! Ajunsă acasă, mi-am adus aminte într-un târziu şi i-am spus lui Mircea. Parcă îl văd cum îşi ridică ochii de după laptop, mă priveşte pe deasupra ochelarilor şi îmi spune: „Ei, măcar poate acum te înveţi să îţi închizi poşetele! Nu-i nimic! Era, poate, momentul să luăm unul nou!”. Apoi mi-a zâmbit senin. Nici cu Eva nu a fost rău. Mi-a spus că nu înţelege cum de l-am luat taman pe al ei, dar că încă mai crede că nu e pierdut. Cum ar putea cineva să fure?! Cert este că nimeni nu s-a simţit frustrat sau supărat. Şi timpul a trecut, povestea a fost uitată, până în a doua zi de Paşti, când am mers la masă la soacra mea. Atunci ea ne-a oferit cu toată inima un aparat foto pe care chiar noi li-l dăduserăm cadou pe vremea când trăia socrul meu. Tare îi mai plăcea să facă poze! Acum el nu mai e şi ea s-a gândit să i-l dea lui Mihai, ca amintire de la un alt Mihai – bunicul lui. Nu am cuvinte să vă spun ce am simţit când am văzut micul aparat în husa lui neagră!

nu mai fi supărată

Viaţa se exprimă prin energie. E un flux de energie. E suma acţiunilor noastre, e suma emoţiilor noastre, e suma gândurilor noastre. Când apare un dezechilibru, energia nu mai curge, ci se face un nod care blochează tot acest flux. Furtul aparatului a fost o lecţie pentru noi toţi. Dar niciunul nu s-a încrâncenat, deşi puteam să o facem. Nu au fost reproşuri, nu a fost supărare, nu au fost nervi. Şi se pare că am meritat un premiu, viaţa oferindu-ne ceea ce am pierdut: nu un aparat nou (cum nici celalalt nu a fost), ci unul cu mare valoare sentimentală – cel al bunicului! Poate că îl primeam oricum pe acesta, chiar nu ştiu. Dar prea a venit imediat după pierderea primului! Coincidenţă? Poate că da! Dar ce lecţie frumoasă stă în spatele acestei coincidenţe!

Acum mă întreb cum ar fi dacă nu m-aş mai încrâncena pentru orice? Cum ar fi dacă aş lua totul mai uşor? Cum ar fi dacă nu aş mai încerca să controlez totul? Cum ar fi dacă m-aş ierta în avans şi i-aş ierta în avans pe cei ce zic eu că-mi greşesc? Dar ce sunt greşelile dacă nu chiar lecţii şi cum aş putea evolua fără a-mi învăţa lecţiile? Suntem o reţea de oameni legaţi prin fire invizibile şi de nepătruns minţii noastre. Eu – cu hoţul – cu toţi membrii familiei – cu bunicii care mai sunt şi care nu mai sunt – cu voi care citiţi. Şi câţi alţii! Şi hoţul a avut rolul lui în lecţia mea, lecţie pe care v-o povestesc vouă. Acum spuneţi şi voi: cum să nu binecuvântezi această lecţie şi pe cel ce a adus-o?

Citiţi şi

Da, era însurat

Eşti soţia lui. De ce ne faci de râs?

Concert la patru mâini pe trupul tău

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,403 views

Your tuppence

  1. Oana / 17 April 2015 22:42

    Dar daca veti dori sa identificati/prindeti hotul este simplu de vazut pe camerele de luat vederi da la bancomatul respectiv.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Mariana / 17 April 2015 21:30

    Eu sunt fatalista! Nu prea alegem nimic! Ni se intampla…Si articolul asta imi intareste convingerea! Nu vreau , neaparat , sa am dreptate…

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Hartie plantabila / 17 April 2015 18:48

    Fain articolul, e o lectie despre atitudine, despre cum putem alege sa privim intamplarile din viata….

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro