Cum am învățat să simt sau atunci când așchia vrea să sară departe de trunchi

Simona Șchiopu

7 November 2015

simona-schiopuAveam 5 ani când l-am văzut prima oară pe Ilie: avea picioarele pline de răni și dormea pe niște cartoane la digul din Giurgiu. Bunicii mei îi „aruncau” ceva de mâncare când treceau pe acolo și mă amenințau mereu că, dacă nu sunt cuminte, mă trimit la Ilie. Mă speria privirea lui, bărba lungă și neagră, trăsăturile aspre. Tot atunci mi-am înfruntat prima oară teama: am luat ceva de mâncare și am fugit la dig împreună cu Alina, prietena care mi-a fost părtașă a tot ceea ce făceam în copilărie. Tremuram și Alina mă ținea de mână.

Ilie stătea întins pe cartoane și lustruia de zor o oală. Văzând că mă îndrept spre el temătoare cu farfuria de mâncare furată de la bunici, a început să râdă: „Să știi că nu mușc, copilă!” A fost pentru prima oară când am simțit compasiune pentru un om și prima lecție pe care am învățat-o de la viață.

Ne-am împrietenit și îl vizitam zilnic cu o farfurie. Într-o zi, mi-a făcut cadou o păpușă dintr-o lingură de lemn; am fost așa de mândră de cadoul meu încât l-am arătat și bunicilor, care m-au mustrat zdravăn și mi-au interzis să mai vizitez „țiganul” singură. „De ce să nu mă duc la el? Doar mi-a spus că nu mușcă”.

Ilie a dispărut într-o zi și nu știu nici acum dacă și-a găsit atunci un loc mai bun pe pământ sau sus.

Am rămas cu Alina să adunăm căței de pe străzi și să-i aducem în curte. Ea era mai ageră și odată a fost nevoie să coboare într-un canal pentru a salva un pui; nu scăpa niciodată de gura mea. A fost prima mea prietenă; o iubeam nespus de mult și nu înțelegeam de ce în casa mea era numită ”magraoancă” și se făceau des miștouri pe tema asta.

Girls_hug

Era brunetă, dar insista să îmi spună zilnic: „Eu nu sunt țigancă”. Nu înțelegeam ce sunt țiganii și mai ales ce importanță are atâta vreme cât ea se joacă cu mine și suntem o echipă formidabilă la năzbâtii.

Am cunoscut prima data suferința atunci când am invitat-o pe Alina la noi la masă. Venise și tata în vizită de la Piatra-Neamț și atunci când bunica punea mâncare în farfurie s-a găsit să o întrebe pe Alina dacă la ei la cort se mănâncă așa ceva. Alina a început să plângă; plângea atât de tare încât îmi venea să îmi strâng tatăl de gât. Plângeam și eu și strigam cât puteam de tare: „Te urăsc, tata! Te urăsc!”

Alina a plecat cu lacrimi în ochi de la noi și eu am primit bătaie pentru că i-am spus tatei că îl urăsc pentru o „țigancă”. L-am urât apoi cât a trăit pentru toți țiganii pe care i-a batjocorit și pentru tot răul gratuit pe care l-a împrăștiat în jurul său. Alina m-a iertat; are și acum un suflet la fel de curat, deși n-am mai vorbit de mult. Ne întâlneam pe ascuns; săream amândouă gardul și ne jucam cât bunicii mei dormeau. Până la urmă s-au prins cu toții că nu ne pot despărți și a fost prima luptă pe care am câștigat-o.

M-au adus la Piatra Neamț după șapte ani de locuit cu bunicii la Giurgiu. După cum se vede, am trăit într-un mediu plin de prejudecăți; habar n-aveam ce-s alea prejudecăți în copilărie, dar știam sigur că nu trebuie să fac așa cum spun ai mei atunci când vine vorba de oameni și n-am făcut. E unul dintre puținele lucruri cu care mă mândresc indiferent cât de des am fost bătută și batjocorită de tatăl meu, care era, vorba unui amic: „cel mai Hitler dintre moldoveni”. Pe romi i-am numit mereu „vinovați fără vină” și am început să studiez limbă și obiceiuri, lovitură fatală pentru Hitler al meu. Adolescența mi-am petrecut-o tot între ai mei romi, toți pe nume Stănescu 🙂 și sunt mândră de tot ceea ce am învățat, sunt mândră de ei și de mine că n-am lăsat niciun monstru să-mi umbrească judecata.

Tatăl meu a murit de cancer acum șase ani de zile și, pe patul de moarte, viața i-a mai dat o lecție: singurii care și-au dorit să-l vadă din exterior au fost tot ai mei țigani. Înmormântarea a fost fost condusă de un alai de fuste colorate și mult regret s-a împrăștiat atunci din aer.

Tată, știu că m-ai învățat să nu dau țiganilor de pomană… Te întreb acum… primești?

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.

 



Citiţi şi

Despre ce să scriu? Eu sunt un om obișnuit!

Unde e iubirea? (caz real)  

Diana Balba – din Brăila, la Paris

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,554 views

Your tuppence

  1. Camelia - Maria Cîmpean / 17 June 2016 11:32

    Teribil de ”greu” articolul, dar ultima frază … nu numai că doare, dar se răsucește singură în mintea ta, mai dihai ca un cuțit…

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Nadia / 21 April 2016 12:14

    Prima amintire cu țigani (nu, nu rromi) datează din una din primăverile copilăriei la bunici. Peste drum de casa bunicilor, care era așezată chiar la intrarea în sat, era o pajiște în mijlocul căreia înverzeau două sălcii bătrâne. Acolo am văzut prima oară (și ultima) o șatră de țigani. Eram fascinată de culoare, de focul în jurul căruia ziua se adunau femeile să gătească găinile ”împrumutate” din sat, iar seara se adunau cu toții să cânte și să danseze. Toată forfota aceea mă ațâța, pe mine și imaginația mea și nu-mi doream decât să fiu în mijlocul ei. Dar bunica nu-mi dădea voie sa mă apropii de șatră, căci pe lângă lucrurile rele pe care le-aș fi putut deprinde, m-aș fi…murdărit. Până în ziua în care bunicul m-a luat de mână și m-a dus în șatră, am urzit planuri de evadare. Mă visam fugind cu țiganii. N-o sa vă povestesc cât ne-a certat bunica, mai mult pe bunicul, căci strica educația nepoatei preferate, stăpâna absolută a codului bunelor maniere al bunicii (fată de boier, de altfel, dar asta e altă poveste). În orele petrecute printre corturi, cu copii goi alergănd liberi și fericiți, cu fum învăluind totul, cu țiganca cu ochi de antracit și harta lumii încrustată pe față care mi-a ”dat în ghioc” și mi-a spus c-o să ”ajung o doamnă mare și deșteaptă” și cu bulibașa cu chip sfătos dar aprig care și-a împărțit pipa cu bunicul, nu știu dacă am înțeles țiganii, dar cu siguranță am cuprins în minte și-n suflet faptul că sunt oameni. Oameni ca noi. Și da, țiganii ăia aveau și ei un cod al bunelor maniere.
    Au trecut ani. Eram o tânără învățătoare, azvârlită într-un sat plin de colb. Mi s-a spus că am clasa a patra și că îi găsesc la etaj. Fără nicio ceremonie, doar cu zâmbete malițioase. Când am pășit în sala de clasă, am crezut că n-am nimerit ușa. Din și de pe bănci mă priveau curios niște adolescenți cu mustăți și care erau cu un cap mai înalți ca mine. Erau elevii mei. De-a patra. Repetenți a o mia oară, venind la școală doar pentru un certificat de absolvire a patru clase. Primele zile a fost tare greu. Nu vorbeau cu mine, doar mă priveau mirați. Pe când ajunsesem în punctul în care mă imaginam făcând tumbe în fața clasei, doar-doar voi obține o reacție, unul dintre băieți m-a întrebat dacă eu chiar nu înjur. Așa a început. Până la sfârșitul anului școlar, jumătate au învățat să scrie și să citească. Cei care au vrut. Cealălaltă jumătate s-a oferit să-mi îngrijească grădina, copiii, mașina. Ca să mă răsplătească pentru că îi respectam pe ei și modul lor de viață.Doar că n-aveam niciuna din toate astea.
    Însă, de departe, cea mai frumoasă experiență cu țiganii și încă cea mai valoroasă experiență profesională a mea este alta. Tot în anul acela trebuia să fac recensământul copiilor din sat, căci urma să am clasa întâi. Și-am plecat într-o zi călduță de primăvară (care semăna cumva cu cea a vizitei mele în șatră) în sat. Am rugat unul dintre băieți să meargă cu mine și să-mi arate casele unde erau copii. În prima parte a satului, unde erau casele românilor, lucrurile au mers repede, am făcut o listă, gata. Cănd am intrat pe ulița țigănească… S-a întâmplat ca la una din porți să fie ceva oameni care stăteau de vorbă. Și care l-au întrebat pe băiat, Mihai îl chema, ce facem. Ce a urmat… Kusturica ar fi fost invidios cu siguranță! M-am trezit înconjurată de un alai de fuste colorate și bani sclipind în păr și mulți copii, din care unul, gol pușcă, trăgea după el cu-o sfoară un purcel care guița. Procesiunea s-a oprit în fața unei case modeste. Acolo ajunși, mi-au spus (în română de data asta), că trebuie să cer aprobarea bulibașei ca să meargă copiii la școală. Am fost poftită în curte. În jurul unei mese, mai mulți bărbați. Le-am explicat cine sunt și că vreau să vină copiii la școală. Că e bine pentru ei să învețe. Că voi avea grijă de ei, de sufletele și de mințile lor. Cel mai în vârstă dintre bărbați, cu un chip senin dar aspru și care imi părea cumplit de cunoscut (fără să-mi dau seama cum și de unde), fără să spună nimic, a făcut un semn către una din femei. Femeia a luat-o la goană. Apoi s-a spălat pe mâini, încet, chirugical aproape, în fața mea. A spălat apoi insistent o ceașcă de cafea, un ibric, o linguriță. Și abia după aceea mi-a făcut cea mai bună cafea (pe cărbuni încinși) pe care am băut-o în viața mea. Abia după ce am terminat cafeaua, bătrănul mi-a vorbit. Despre ei și viața lor de țigani nomazi, căldărari. Despre munca lor grea dar pe care o iubeau nespus. Despre reguli și tradiții. Și brusc mi-am amintit. Bătrânul care vorbea, cu ochii strălucind a viață, era bulibașa cu care bunicul împărțise pipa. I-am spus asta. I-au strălucit ochii și mai tare ascultându-mi povestea din copilărie. Și, pentru prima oară în istoria comunității lor, în toamna următoare, și-au trimis FETELE la școală. Una dintre ele a absolvit Conservatorul. Alta este profesoară. Una este medic.
    P.S. Am folosit termenul ”țigani” și nu ”rromi”, pentru că așa mi-au spus ei. Nu le plăcea invenția asta, n-avea nicio legătură cu ei. Erau țigani și erau mândri de asta.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 17 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro