Cum e în liceu la noi

Anamaria Claudia Sitaru

11 October 2015

anamaria claudia sitaruAruncând o privire fugitivă asupra calendarului, am făcut ceva calcule arhimedice şi am realizat c-am aterizat într-a XII-a. Şi calendarul ăsta de care zisăi mai sus stă falnic cocoţat pe peretele vopsit într-un violaceu plăpând, ce dă-nspre vest. Aha, deci arată vremi demult apuse. Sau vremi ce-au trecut ca vântul legănat printre Pirineii franţuzi, pe sub şinele călcate de TGV. Doamne, cum de-am crescut aşa rapid? Sau cum de am adunat eu atâtea foiletoane şcolăreşti şi acu’ mă ridic cu ghiozdanu’-n spate să fac ultimele eforturi pentru poarta viitorului măreţ. Acu’, ce să zic, pe moment „au revoir” timp liber şi copilărisme! Ş-acum să dezvălui ce-nseamnă, de fapt, a XII-a, cel puţin pentru persoana mea, firea mea cam sensibilizată de tot ceea ce mişcă-n jur. Inclusiv mişcarea browniană a moleculelor de oxigen ce-mi întreţin sinapsele treze şi gata să se lege-ntre ele cu noi informaţii.

Dimineţile le rup de prin vise dulci pe la orele 6. Doamne, şi-mi cad în moalele capului aceste ore! E grozavă sinteza aceasta de energie pe care trebuie s-o sufăr atunci când dau la o parte plapuma şi odată cu ea, somnul ăl’ mai dulceag şi profund!

pe fuga

Mama, super eroina zilei, ce pot adăuga mai mult! Gata masa, ceaiul, pacheţelul, numa’ eu rămăsei negătită. Fuguţa-n paşi de marş milităresc pân’ la baie, apoi răstălmăcim ceva material de bumbac şi culori crude-n degradé şi ne uităm în oglindă. Bun, e bine, mai departe! Ne aranjăm puţin, ca să ascundem suferinţa-n urma rupturii de elixir al frumuseţii şi urcată pe scăunel, m-apuc să-nfulec ce-mi se puse pe masă.

De obicei mă mişc rapid şi cam termin masa-n 7 minute şi ceva secunde pierdute-n ticăitul necontenit al orologiului. De m-ar auzi un nutriţionist, m-ar apostrofa pentru inepţiile pe care le fac şi mutilarea secreţiilor gastrice. Plus, mişcările continue de du-te-vino după ce-am aşezat farfuriuţa bine. Cu-n „sărutmâinile pentru masă” mi-am încheiat în mod fictiv siesta matinală. O-ntind englezeşte la şcoală. O beznă totală pe drum, fiindcă liceul meu, autentic de fel, e singurul, unicul care dă drumul clopoţelului la orele 7 şi-un pic ale dimineţii. Unii abia se trezesc la orele astea şi noi deja încăşunăm pe cărbunele stiloului şi să curgă inteligenţa!

Orele, nu-s nici grele, dar nici destinse! Prin pauze, ne vedem unii pe alţii scriind ştrengăreşte pe la matematică, biologie, chimie… depinzând pe la ce facultate vrem s-ajungem. Nu ne facem temele, domnule! Facem în plus, ne chinuim, scriem, mai dăm un telefon, un „like” pe facebook ş-apoi de la capăt. Munca asta de maşinării stricate e doar în incinta şcolii. Cu ochii aproape-nchişi, ajung acasă. Reluăm maniera de dimineaţă, în altă ordine. Mănânc, povestesc niscaiva amintiri de pe la şcoală mamei, m-aşez pe scaun să trag un pic aer de acasă şi mă duc val-vârtej în cameră, ca să mă apuc de scris. Şi ce de teme! Ce de mai e de învăţat! Facem mai mulţi paşi deodată şi-ncercăm să n-alunecăm în lenevie. Nu e timp, domn’le, de nimic.

Mă uit la ceas, parcă-ncepe să mă sfideze. Îmi fură fiece minut, îl aruncă-n trecut, mă strânge un pic, mă presează şi-mi aduce aminte că am pregătire la germană! Repejor, lecţia revizată, caietul pus în ghiozdănel şi fugi pe pista de olimpici alergători. Iar mă uit la ceas! Cel grafic pus frumuşel pe ecranul smart phone-ului. Merdé! Mai sunt cinci minute şi tot alunec pe drumul de lângă casă. Hai, carbid şi joc de glezne!

De demult am avut o mică mare incomoditate când vine vorba de punctualitate. Nu am toleranţa de a mă vedea ajunsă la ş-un minut. Tragic, urât şi ce Dumnezeu? Un minut, nu puteam zbura pe scări şi să intru la fără un minut? Păi ce pot face eu dacă, paradoxal, profii mei dragi îşi au locuinţele cocoţate pe la etaje maiestuos puse spre răsărit. Adicătelea sus! Sus şi mai sus! Ajung un pic gâfâind şi i-auzi! „Warum bist du so früh angekommen?” („Da’ de ce-ai venit aşa devreme?”). Mă uit la ceasul din holul profei. Fără zece! Lume, lume, iar am uitat să-mi setez ceasul după ştirile de pe Realitatea Tv. Iar sunt înainte, iar mi-am furat zece minute şi le-am călcat pe bordura aleii de sub blocul unde-şi are Frau (Madam) locuinţa. M-aşez obosită pe scaun şi dăi cu putere ca oratorii cu ce am mai făcut de când nu m-am mai văzut cu dumneaei. O iau de la capăt cu amintirile. Urmăresc ca să fiu urmărită. Aprecieri scurte, încurajări şi suspendăm astea două ore-n ascultări, predări. Doar că aici şadem bine-n jurul mesii şi n-aven turbulenţa de catalog în faţa pupilei.

Am uitat să confesez aici că stau în prima bancă şi sub  ale mele priviri se petrece metamorfozarea efortului elevului în cifre romane. Şi stiloul meu care aterizează în mâinile profilor, care-şi uită făr’ să vrea instrumentele de consemnare a evoluţiei noastre acasă. Stiloul meu purtat prin toate rubricile catalogului. Bun, am un alibi bun!

Revenind la Deutsch (germană), lucrăm legal la ale noastre infuziuni interetnice şi apoi reluăm (encore une fois) trebile acasă. Teme, învăţat, înfulecat ceva dulce, că-mi scade glicemia. Pardon! Mai am şi ora de gimnastică. Hai să ne destindem puţin muşchii, să convertim energia negativă-n căldură. Relax total! Pic frântă-n puful patului care mi se pare atât de irezistibil că mă fură imediat peisajul nocturn. Ş-apoi mă găsesc alergând prin vise dinamice, mă mai întrevăd cu un monşer (n-am în viaţa reală), mai schimb lumi, mai trag de timpul lunii şi aştept să sune goarna dimineţii. Facem ce ştim, cum v-am desluşit aici. Alte pregătiri, alte caiete, acelaşi ghiozdan şi paşi împleticiţi spre centru, nord, babord, tribord… peste tot!!

Succes, dară, şi putere. Aştept să devin studentă. Ştiu că am să fug şi mai tare şi, Mişule!, am să cad şi mai frântă-n pat! Şi mai tăiem din timpul ăla de stat la masă. 7 minute e deja prea mult! Hai, 3 minute ş-un şervet aruncat pe masă. Strângem mai încolo! Fuguţa în laborator cu lista de experimente pe care trebuie să le fac.

Până atunci, hai să umplem carnetul pe ultima sută de metri cu note de zece şi să ne punem speranţa-n vacanţa de iarnă! Vin’ mai repede, te rog!


Citiţi şi

Femei care luptă pentru un bărbat

Să îmbătrânești e un privilegiu, înțelegi?

“Te iubesc ca pe nicio alta!” Și eu să-l cred?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
523 views

Your tuppence

  1. Anamaria / 14 October 2015 11:30

    Aveti mare dreptate!Indiferent de ceea ce facem,mai ales in sensul binelui,nu suntem de apreciat!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. pam pam / 11 October 2015 15:41

    si-acum, inchide ochii si imagineaza-ti ca dai bacul la 6 materii.
    am fost si noi pe-acolo, ba unii au facut si de-o licenta, dintre care de-o disertatie (sau chiar doua), si pe unii ii mananca sa se bage si la doctorat. si la final sunt scuipati de impotenti.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro