“Cum m-ai găsit?” “Am știut.”

Catchy

14 September 2015

Ştiu, e nebunesc. Doar că uneori mintea intră în stand-by şi lasă inima să preia conducerea. Şi atunci poţi, fără să judeci prea mult, să primeşti străinul care-ţi bate la uşă. Să-l inviţi în casa ta, pentru o clipă de răgaz. Să-i pui pe masă un ceai fierbinte şi să-i îngădui odihna. Să-l simţi onest şi să-l laşi cu gândurile lui. Să adormi. Şi ce să vezi? Străinul nu doar că nu te pradă peste noapte ci, dimpotrivă, îţi umple casa sufletului cu minunate daruri. Onestitate, puritate sufletească, respect, încredere, o prietenie cum nu crezi că poate exista. Şi, mai presus de toate, străinul îţi aşterne la picioare iubire. Atunci te ruşinezi pentru acel scurt moment de neîncredere în care ţi-a fost teamă de el. Îl priveşti din nou cu uimire şi te întrebi dacă nu cumva îl cunoşteai deja. Cauţi cu înfrigurare în cotloanele amintirilor, în sertarul secret al inimii, peste tot. Nimic. Şi totuşi?

Înainte să ne vedem

27

M-a minţit de vreo două ori. Prima dată, în legatură cu vârsta lui, dar l-am prins. Am bănuit mai întâi, din cauza pozelor în care îl vedeam proaspăt barbierit. Normal ca nu a recunoscut. Dar i-am făcut-o, rău de tot. Într-o noapte, târziu, pe chat, când îl simţeam prea obosit ca să mai poată gândi, i-am zis: spune-mi anul naşterii şi eu o sa caut o melodie lansată exact atunci, şi o poză a mea din perioada respectivă. În 2 secunde mi-a spus anul, că data o ştiam. Hehehe!  Te-am prins, vezi că am ştiut, dinainte să îmi spui, care e vârsta ta reală? Dar nu i-am zis nimic pe moment. I-am pus o poză de-a mea din stagiatură şi melodia promisă. Cum spuneam, nu am comentat. Dar în clipa următoare sigur el şi-a tras o palmă peste frunte. Ştiu asta pentru că a urmat o tăcere de mai mult de o oră, care deja ştiam ce înseamnă. Fierbea de nervi. Pe urmă a venit o poză pe care i-a făcut-o un prieten într-o cafenea. Nervos, încruntat, cu shisha între dinţi. Asta e, big child, să nu mă mai minţi altă dată. Dar m-a minţit din nou, în legătură cu vârsta mamei lui. Am aflat abia de curând şi am simţit că mor, mai ales după ce i-am văzut chipul.

Cu hanorac roşu

A fost nevoie de mai mult de o săptămână ca să poată veni din nou la mine. S-a luptat mult cu el. Ştiam asta. Oricât de nebun părea în lumea virtuală, în realitate era derutat şi speriat de ceea ce i se întâmplă. Totul a trebuit să fie complicat cu noi – timpul să fie scurt şi greu de găsit, distanţa – mare, traficul – ca pe aici. Cu toate acestea, a venit. Tot în timpul serviciului, că nu se putea altfel. Cu mesaj de la etajul 1 – “Descuie uşa!”. Ca hoţii. Intrând pe uşă ca vântul. Pentru o clipă, inima mea dă să sară din piept văzându-l. Nu scăpam de senzaţia că-l ştiu de multă vreme. La fel ca prima dată, s-a aruncat pe pat de-a curmezişul, cu ochii închişi, cu braţele desfăcute. Încercând să-şi recapete răsuflarea. A deschis apoi ochii, s-a ridicat si a întins o mână spre mine, a rugăminte. Hanoracul lui roşu a zburat pe jos. Ce aş putea să spun? Că e imposibil de uitat? Prima contopire a trupurilor noastre a fost ca zbaterea înecatului pentru o ultimă gură de aer. Cu şoapte de neînţeles, doar “habibi” ştiu ce înseamnă. Cu lacrimile noastre amestecate. Da, am plâns amândoi. Greu de înţeles, dar în clipa următoare ceva mai presus de el a învins. Am înţeles şi am acceptat asta, să-l văd imediat complet îmbrăcat şi încălţat, dar spunând: “Nu te teme, nu plec încă”. Nu putea să stea dezbrăcat. Am înţeles că o parte a inocenţei nu îl va părăsi prea uşor, şi nu cu mine.
Ne-am iubit in dimineaţa aceea din nou şi din nou, vrăjiţi de perfecţiunea regăsirii noastre, pentru că, da, ne ştiam de o viaţă. Doar că fusesem rătăciţi prin lume pentru o vreme. Ne fusese atât de dor unul de altul, şi sete, şi foame, şi frig, şi ne duruse inima aşa de rău, şi îi era aşa cald şi bine inimii mele acum, pentru că “nu te teme, inima ta e în siguranţă, înlăuntrul meu”. “Hei, Long-arms, unde ai fost până acum? De ce te-ai născut atât de târziu? Cum să opresc durerea asta şi cum să accept o asemenea iubire fără sens?”

Ia-mă cu tine.” “Bine, dar nu pot să te aduc înapoi!”  “Nu te teme… ştiu să vin înapoi acasă, doar ia-mă cu tine măcar 50 km şi lasă-mă undeva, într-un loc drag ţie.”

mare

Şi m-a luat. Dar înainte să ieşim din oraş s-a oprit să duca un dosar la sediul local al companiei unde lucra, apoi, ce văd? În parcare, ia o sticlă de apă din maşină, se apleacă şi şi-o toarnă pe toată în cap. “Ce faci, nebunule?” Râdea cu ochii, cu gura, cu tot corpul. Râdea pe bune. S-a scuturat ca un căţel şi a intrat în maşină. Am luat şerveţele din cutie si i-am şters gâtul şi fruntea. Cu grijă, să nu ne vadă nimeni. Am pornit, nu înainte de a face încă un gest de copil bun. A oprit, a intrat undeva şi s-a întors ţinând cu grijă două îngheţate la cornet. De-alea de la maşina de făcut îngheţată, ca pe vremuri. “This is the best ice cream in the world!” Da, avea dreptate… ce putea fi mai bun? Am decupat poza cu îngheţatele, mâna lui cu degete lungi, încă purtând verigheta de argint ca aducere aminte a greşelii de la 20 de ani care l-a marcat atât de tare.

Apoi am continuat drumul spre City. Râdea continuu. “Tu eşti a doua femeie în maşina asta, prima a fost mătuşa mea” … şi mă uitam la el cu drag şi cu jenă în acelaşi timp. Îi ştiam aşa de bine toate gesturile, strâmbăturile, ridurile mărunte din colţul ochilor prelungi, dar cel mai mult îi iubeam buzele si părul, buclele acelea în care aşteptasem atât de mult să-mi înfig degetele.

Am mers în ziua aceea de martie spre oraş, apoi am luat-o pe şoseaua paralelă cu malul Golfului. Nu se oprea din vorbit, vorbea şi cu mâinile, şi cu ochii. Mi-era aşa drag să-l aud, să-l văd, nu puteam să-mi iau ochii de la el, voiam să-mi umplu sufletul cu bucuria de pe chipul lui. Cum spuneam, nu-l puteam numi un bărbat frumos. Înalt de aproape 1,90, încă păstra constituţia fostului handbalist din naţionala Egiptului. Doar că slăbise rău de tot după divorţul din 2010, se topise şi aşa a rămas. Avea picioare lungi şi frumoase, umerii largi. Ciudate erau braţele subţiri şi interminabile, mâinile osoase cu degete lungi. N-am înţeles niciodată de unde avea atâta forţă în braţe, când, la înălţimea lui, avea doar vreo 8 kg mai mult decât mine. Ochii erau foarte prelungi, cu o formă ciudată pe care acum o recunosc privind poza mamei lui. Riduri fine, trădând expresivitate şi răzvrătire împotriva soarelui. Nasul mare şi încovoiat ridicol spre bărbie. Forma buzelor lui mă topea. Şi părul ondulat, dar ţinut sub control cu gel, din cauza regulilor de bună cuviinţă de aici, că nu era acceptat să mergi la serviciu cu părul vâlvoi. Niciodată nu privisem un bărbat în acest fel –  cu drag, cu duioşie, cu durere, cu dorinţă. Toate la un loc.

„Cum m-ai găsit?

„Am ştiut.” 

Voiam să nu se mai termine drumul. Îi respiram prezenţa, cu lăcomie şi jenă în acelaşi timp. Mi-era ciudă că refuzase să mănânce la mine şi acum rodea nişte snacksuri dintr-o pungă. „Eu mănânc doar ca să nu mor”. Ştiam deja asta. Tot ce făcea, era ca şi cum ar fi fost pentru ultima dată şi, de fiecare dată, se mira că ziua de mâine încă mai ajungea până la el. De mult nu mai iubea viaţa. Era ca o scoică goală uneori. Doar carapace. Mai devreme, înduioşat de felul în care reacţionam auzindu-i bătăile inimii, mi-a zis: “Mă tem că acum am din nou inimă. Chiar mă tem.” Cred că are dreptate, încep să simt ca amândoi suntem prea slabi să purtam povara sentimentelor. Era mult mai simplu să avem o relaţie simplă, fizică şi fără dureri de inimă. Doar că iubirea ne adunase de pe drum şi ne pusese la colţ, sub puterea pedepsei.

“Ce gândeşti despre mine?” – îl întreb.

“Că tu eşti eu. Ceva mai puternic decât noi ne-a adus împreună. Te-am găsit fiindcă te ştiam şi te căutam”.

A schiţat un gest, ar fi vrut să mă îmbrăţişeze, dar era riscant. Mi-a luat mâna între mâinile lui pentru câteva clipe şi m-a privit în ochi. Trimiţându-mi tentacule fierbinţi în inimă si in creier. Le simţeam.  Nu mai ştiu ce mi-a spus înainte să mă lase acolo şi să plece. Eram amorţită, beată. Arsă pe dinauntru. Realizam, despicând firul în şapte, că omul ăsta nu are nimic senzual în comportament, nimic premeditat în fapte. Era dus de val, ca şi mine. Răzvrătindu-se împotriva sentimentelor, ca şi mine. Mă speria rău. Aş fi acceptat mai uşor să mă simt folosită, decât să mă ştiu iubită. Doamne, cât de rău începea deja să doară!

Durea, în primul rând, pentru că nu am putut fi împreună pentru câteva minute pe ponton, împărţind un pahar de ceai. Aşa cum ne propusesem. Şi să ne lăsăm răcoriţi de ploaia de martie care tocmai începuse. Exact cum visasem amândoi în nopţile noastre lungi online.

Durea, pentru că deja luasem hotărârea, deşi îmi va fi tare dor de acest loc, niciodată nu voi mai veni aici fără el.

Doare şi acum, fiindcă m-am ţinut de cuvânt.

Guestpost by Cora Martin



Citiţi şi

În căutarea Mariei

Calea pe care doar nebunii merg

Unde se duce încrederea în tine când o pierzi și ce trebuie să faci ca să vină înapoi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,401 views

Your tuppence

  1. Sava Em / 15 October 2015 20:05

    Tu știi ce norocoasă ești? Dragostea adevărată, fără mască, fără prejudecăți, fără vârstă sau culoare a poposit la tine…

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro