Cum m-am împrietenit cu bomba

Guatemala-Belize, pe la Melchor de Mencos, e o frontieră cum nu se vede în Europa, dar destul de obișnuită pentru America Centrală. Eram în drum spre Mexic, venind de la Tikal, dar venind inițial din Columbia prin toate tările intermediare, așa că aveam aproape 4 luni de antrenament continuu.

Primul lucru care mi-a atras atenția când am coborât din autobuz în după-amiaza încinsă de aversa de soare tropical a fost discrepanța dintre cantitatea de praf de afară și intensitatea setei dinăuntru. Avionul (numele pe care localnicii îl dau, drăgăstos și autoironic, vechilor school-buses preluate din USA și colorate precum păsările paradisului) mă descărcase într-o uliță dreaptă, neasfaltată, care cobora spre Belize printre două șiruri de case fără etaj, vopsite în albastru, roz, galben și verde.

Îmi plac avioanele, și drumurile neasfaltate, și casele în culori primare, și căldura. Îmi place și să-mi fie sete, cu condiția să am cu ce-o potoli. În condițiile date, am ținut direcția înainte, până când am depistat o umbreluță deasupra unei mese de plastic, poziționate strategic lângă o mică tienda din lemn, la vreo 20 de metri de punctul de frontieră. M-am așezat fără să-mi mai dau jos rucsacul și-am cerut un suc, după care lucrurile au început să se înfățișeze mai clar. Primul clarificat a fost că va trebui să  urc înapoi panta lină dar insistentă de jumătate de kilometru până la (probabil singurul, în orice caz cel mai apropiat de graniță) hospedaje unde să-mi petrec noaptea. Hospedaje este un fel de copil din flori al pensiunii cu hotelul, care ia de la ambele trăsătura comună numită pat, în rest putând să semene cu orice altceva.

Nenorocirea cu urcatul pantelor pe timp de caniculă cu un rucsac în spate este că, chiar dacă ai consumat lichide, când ajungi sus nu ți-au mai rămas nici de mers la budă. Nevoia de adăpost și hrană fiind rezolvată, m-am îndreptat, urmând indicațiile proprietarului, spre locul de unde puteam să cumpăr o bere, și pe care, în foarte scurt timp, nu l-am găsit. Aici a intervenit decizia că înapoi până la tienda de lângă graniță eu nu mă duc.

Din lipsă de altă activitate am continuat să nu găsesc vreme de vreo zece minute, îndreptându-mă totuși spre Belize, când deodată am descoperit forma bine-cunoscută a cârciumii periferice sau sătești, un patrulater cu trei laturi din beton și a patra, adică intrarea, arătând ca și cum s-au gândit s-o zidească, s-au oprit la jumătatea trebii și au decis s-o lase numai ca paravan între stradă și interior, cu deschideri între extremități și pereții din stânga și dreapta cât să intre sau sa iasă doi oameni în același timp. Ce să mai vorbim, un exemplu tipic centro-american de ceea ce pe la noi se mai numește și „bombă”.

 Am ezitat între: să examinez scena înainte să intru, să trec mai departe și să întreb de alt loc. Am sfârșit  prin a mă lua prin surprindere, pentru că am intrat înainte să duc examinarea la final. Și bine am făcut, pentru că altfel nu-i cunoșteam pe don Pedro, Eliseo, Nelson și ceilalți câțiva mușterii. Scena se petrece într-o cârciumă cu aspect sordid, dintr-un loc care poate părea neprietenos prin aspect, dar se putea petrece oriunde. Filmele de la Hollywood mi-ar fi pus pe fundal muzica din westernuri, când străinul intră în saloon. Și iarăși s-ar fi înșelat, pentru că pe de o parte n-aveam ce uși batante să frapez și pe de alta în afară de ușile batante inexistente nu era nimeni în dispoziție de bătaie.

Afirm fără pudibonderie că am intrat din două motive: mi-era poftă de o bere și îmi vine să arunc o provocare ideilor „de-a gata” de câte ori le prind. „Evitați să petreceți nopțile în așezările punct de frontieră. Stați la hotel. Nu vorbiți cu străinii”. Genul ăsta de idei de-a gata, pe care le găsești la oamenii care nu prea călătoresc și în ghidurile de călătorie, unde cele din urmă le pun ca să evite a fi date în judecată de un avocat din nu spun ce țară. Din fericire singura literatură pe care o aveam la mine era niște Tolstoi.

Afară, strada era pustie, și înăuntru, cam întuneric. Am salutat pe toată lumea, mi-am luat sticla și m-am așezat pe bordura pe care o făcea cimentul la intrare. După prima înghițitură de bere toți cei dinăuntru mi s-au prezentat ceremonios, au aflat de unde sunt și m-au declarat ”de-a lor”, în consecința explicațiilor mele succinte despre România și limba română. Înainte de asta, însă, a existat un moment de sfială, de nesiguranță, exact ca în stereotip, cu excepția că invers. Adică nu eu eram intimidată, ci ei. Mi-au explicat mai târziu de ce: „Străinii nu prea intră aici. N-am vrut să te sperie locul ăsta, și noi.” Într-adevăr, până să ne așezăm la taclale mai serios, toți se întreceau în a-mi indica cel mai bun loc, patronul a scos un scaun de plastic afară scuzându-se de aspectul barului, în sfârșit, o sumă de delicatețuri la care nu mă așteptam când intru să beau o bere într-o cârciumă sătească de la granița Guatemala-Belize. Păreau într-adevăr stânjeniți și își cereau într-una scuze încercând să mă facă să mă simt în largul meu, ceea ce m-a determinat să le comunic că eu sunt la ei acasă și nu invers, că și la mine în țară există locuri din astea și că am intrat pentru că-mi era pur și simplu sete. Am mai văzut atitudinea asta în America Latină, rezultat al lungilor ani de colonialism, și de fiecare dată mi-e ciudă pe ea.

 Așa ne-am împrietenit în seara aceea care se pregătea să cadă peste locul unde se întâlneau dintotdeauna paralela 17°3′ N cu meridianul 89°9′ E. Don Pedro scria poezii. Eliseo era îndrăgostit. Nelson se temea că n-o să își întemeieze o familie atât de repede pe cât își dorea. A mai apărut și un fel de femeie, care deși nu se stătea prea bine pe picioare, spunea că mă apără ea dacă băieții îmi fac probleme, pentru că femeile trebuie să țină unele cu altele. Băieții încercau s-o mascheze, găsindu-i scuze pentru starea de ebrietate avansată. De fapt, toată lumea se înțelegea cu toată lumea, cu excepția femeii, care se înțelegea cu câte două-trei lumi deodată și care din când în când îmi mai cerea sa-i cumpăr o bere, lucru la care băieții se opuneau de fiecare dată. Don Pedro, care era cel mai vârstnic dintre noi, ne-a povestit despre casa și soția lui din Belize, și ne-a recitat câteva poezii scrise de el. În ciuda căldurii, era îmbrăcat cu cămașă, vestă și haină. Avea o pălărie albă pe cap, pe care o scotea a salut de scenă atunci când declama. Am povestit despre România și Guatemala, despre poezii și poeți, despre ghicit în palmă, dragoste și alti demoni până în noapte, când am părăsit vesela adunare întrucât a doua zi la 7 a.m. voiam să trec granița în Belize, ca să ajung seara în Mexic. M-au petrecut până la hospedaje și au plecat mai departe, cântând și promițând că vin să mă salute înainte să ies din țară. Promisiuni din aburi de bere, mi-am zis, bine dispusă, și-am adormit.

Dimineață, pe la 6 și jumătate, mă îndreptam spre punctul de ieșire din Guatemala. Abia începea ziua, aerul era încă cenușiu și răcoros, iar eu odihnită și pregătită pentru o zi cu granițe – spaniolă, de Guatemala și Mexic, engleză, de Belize, și avioane cu roți. Îmi amintesc că zâmbeam la mine însămi în timp ce coboram pe strada prăfoasă, când îmi aud numele strigat de undeva din spate. Erau Eliseo și Nelson, cu ochii cât niște cepe roșii, și cu zâmbetul până la urechi: ”Am venit să ne luăm la revedere și să-ți urăm drum bun!” Am avansat spre Belize cu spatele, cu mâinile fluturând saluturi spre cer, pasându-ne strigăte ca pe o minge colorată:

-Viva Guatemalaaa!

-Viva Rumaniaaa!