Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Cum naiba ai putut să-ți uiți iubirea într-o gară?

29 April 2018

REGISIarna târzie este pe ducă, gerul nu, adică frigul vârât printre textilele normale. În România nu poți sta în sălile de așteptare mai ales în orășelele mici și mijlocii, prea mulți săraci, prea greu miros, așa că nu-ți rămâne decât aerul proaspăt al peroanelor pierdute între două rafale neutre de vânt și mai multe lămpi gălbejite. Este șic și încălzesc mai bine retina decât neoanele reci, albe, seci, goale de imaginație. Dacă nu s-ar pendula defel ar fi minune, dar nu se lăsau, se bălăngăneau și te năuceau când stăteai la marginea umbrelor cu penumbre, limite ale puterii acceptate sau impuse. Cine obligă, se obligă, prostul să rămână astfel, neiubitul urât, redusul limitat dacă se mulțumesc cu postura de-a atârna fără să încerce schimbarea. I-ar fi plăcut ca neoanele să se revolte, să lumineze numai când au chef ele și în ce nuanțe ar simți că este potrivit. La fel ca trenurile ce se pregătesc mult înainte de întâlnirea cu pasagerii. Îți spun o oră și te lasă să aștepți, tot aștepți de parcă ai fi la primele randevuuri. Vor veni cândva!

– Hei! rostise slab urmărind aburii șoaptei proprii, nimic altceva. Cine să o audă în pustietatea șuieratului unui marfar care tocmai trecuse adunând câteva ziare și ambalaje goale în urmă. Își monitoriza respirația vizibilă în temperaturile negative. Îi venea să doarmă, simțea nevoia dependentului care nu își satisface capriciile. Hei!

Ea. Pe o bancă înghețată. Pojghița de pe metal era alunecoasă. Se juca cu șezutul înainte-înapoi imperceptibil, de plictiseală. Apoi înțelesese că pleacă. Bosumflări, adică buzele împinse în față a ciudă? Nervi la kilogram, cu alte cuvinte începutul unei nedreptăți evidente în relaționare? Ochii măriți de mirare, adică de stupoarea situației originale, inedită chiar de rămăsese penibilă acolo în gara pustie. Uimită îl vedea îndepărtându-se și urcând într-un compartiment al trenului. Aruncase țigara între șine, fumată pe jumătate. Nu privise deloc în spate, nu o strigase iar după ce a urcat trepții vagonului nu a mers în partea opusă ci a revenit înspre direcția în care stătea mută și jignită. Spera că o s-o observe, ultima șansă aruncată în apa înghețată. Dar mergea în față, tot înainte, o depășise fără să o vadă, nu se uitase pe geam, ce simplu ar fi fost!

– Yoy, vai, tulai, doamne, hâmmm sau hîm, cum convine celui ce înțelege mai puțin decât trebuie când își amintește că avea ceva de făcut fără să știe și ce. S-a trezit parțial, nu total. Înăuntrul compartimentului nu mai era vizibil aerul personalizat.

man-sitting-bench-seat-train-station-1024x683

Sursă foto: monoimages.com

Trenul mersese fără oprire mai bine de o oră sau mai multe. Dolescu privise în jur cu nemulțumire, era doar un bărbat mândru și sincer cu sine, scăpase de statul în stradă, tropăit între pojghițe de geață apoasă și intrase într-un vagon dezghețat, relativ călduț, desigur, mai degrabă relativ decât cald. Semimoțăise. Adică era s-adoarmă dar voința îl stimulase să-și păstreze cu o fermitate disperată ochii deschiși. Nu avea chef să viseze în tren. S-ajungă la destinație! Una. Oricare. Fierbinte și atât de senzuală pe cât și-o dorea. Măcar avea geamurile închise și nu mai bătea vântul umed și capricios ca o femeie respinsă. Dolescu nu săvârșea decât faptele care se cer a fi îndeplinite de către societate, adică era onest și respectuos cu orișicine. Politețea este baza bunăstării. Dacă zâmbești fals poți fura orice. Devii credibil. Nu autenticitatea, adevărul, celălalte, alea idioate, imature, improprii, nesătule, indiferente, egoiste în cele din urmă din cauza exaltării: sunt cel mai tare dacă restul sunt beți, băubili, amețiti, turmentați, tumefiați, detestați de proștii ce-și confirmă statutul rațional mediocru. Acțiunile imature le detesta fiindcă sunt ancorate doar în impolitețe și egoism sincer. Față de cine să te descoperi dacă suntem bietele animale spânzurate în vârful trofic? Mila este un subiect de autosugestionare pentru victime. Nu avea chef să fie victimă creștinată.

– A uitat-o? hmmm… vă dați seama ce nasol este când un bărbat începe să să lamenteze! Se agita, plimbându-se și cercetând persoanele care au ocupat locurile. Dezamăgirea i se accentua treptat, pe măsură ce realiza că nu întâlnește nicio față cunoscută.

Dolescu a uitat ce căuta și a început să dea de câteva minute din cap afirmativ, plin de dialogurile mentale cu sine în care se contrazicea, ajungea la un acord, dezbătea, asculta ce avea de spus interlocutorul și-i răspundea. Corect, există mereu un sfârșit, dar nu era al acțiunilor proprii care sunt nemuritoare prin raportare la efemeride. Dimpotrivă. Se disocia de ele. Nu știa ce să aleagă între cele două subiecte. Cui îi pasă? Nimănui. Nici măcar cititorului care urmărește numai relaxarea, întinderea, dezmierdarea, îndestularea cu chestii aproape cunoscute! Spunea convins că divagațiile nu încurcă pe nimeni, sughițând. Așa cum a afirmat înainte. Faptele nescrise, dar săvârșite, sunt mai importante decât cele poetice, ideale, iluzorii, banale, puse într-un câmp abstract însă inexpresiv în natură. Cum să simtă un poet mireasma bălegarului de vacă într-un mediu rural autentic în care vara te deshidratează mai puțin ca iarna geroasă, iar toamna totul se reduce la crizanteme, simbol al morților pierduți în cimitire, ori primăvara plină de lăcrimioare otrăvitoare ce abia așteaptă să le sorbi cu aviditate într-un ceai de condamnat fără vină? Imposibil și improbabil sau real de sensibil aruncat pe o margine de fântână cu apă potabilă însă greu de atins. Poetul știe doar parfumuri cu mosc ca temelie dezavuate din miresmele câtorva corpuri necunoscute. Nu are senzații sau sentimente pentru excrementările animalelor obișnuite! Se crede superior degeaba.

– Vai! A uitat-o în gară! Se sperie de-a dreptul în legătură cu această ultimă revelare. Cum a putut să facă așa ceva? O s-o recupereze? Desigur. Dar în ce modalitate? Coborî la prima stație și se apucă să cerceteze destul de încețoșat mersul trenurilor. Exista un bec mai departe destul de ineficient pentru a ajunge să descifreze panoul cu intrările și ieșirile garniturilor, înghețat.

Era frig, tare, mai că regretă că se precipitase și rămăsese în acel loc. Inspiră aerul cu nuanțe de cărbune ars. Mocănițele din copilărie păstrate în blocurile de memorie interne îl fascinau la fel de mult ca orice banalitate care ține de arhaicitate, trecut, istorie, vechime, primaritate a oamenilor. Adam a fost miner la început, pe urmă s-a gândit la auto flagelare și canibalism. Fetițe. Trăind în păduri, numai acolo simți cu adevărat existența. Restu-s aplatizări și generalizări nepermise. Iar șuierul trenurilor care depășesc stația de oprire în care nu garează este genial. N-au timp de pierdut, bâlbâit, ars focul, încălzit fierul degeaba. Mișcare. Du-te,vino! Esențială. De ce opresc trenurile în gări? De proaste. Ca oamenii să uite acolo ce au mai drag și să-și părăsească predestinările, chestiile care le pică tronc în cap și așa este gol mult pe-acolo. Aiurea de-a dreptul! Își repeta furios.

– Boule! Își spune înciudat. Cum s-a întâmplat așa ceva? Așa ceva!

Dolescu se plimba de colo-colo peste pavimentul alunecos. De ce apare revolta? În general? Din cauza nepotrivirilor existențiale care sunt întinse mai mult decât societatea poate să rabde. El era societatea, oricum de restul nu-i păsa. Păi este normal și suficient ca Dolescu să fie enervat la culme, numai lui i se putea întâmpla, se sugestiona astfel, din cauza grijilor istovitoare, alea care sunt apropiate de zero, dar nu sunt nimic, adică totuși simbolizează ceva. Ce? Ideea că astfel nu se mai poate! A ajuns la acea picătură care umple paharul ciobit tocmai la fund. Adică inundă lumea, creează un fel de potop și nu s-a gândit să-și construiască o arcă. Originalitatea prăduită se urcă pe sine mai ceva ca pe un munte de orez sau nisip uscat. Contează că există, nu substratul ruinabil și detestabil.

– Stai liniștită, sunt bine. Revin. A încercat să-i transmită un mesaj telepatic. Nu avea semnal la telefon. Oricât de sus încercase să urce, chiar și pe un pasaj rutier. În orice direcție o luase, telefonul era mort. Mașinile nu opreau la semnele lui de autostopist timid. Era noapte cum să oprească? Și nici nu prea știa semnul universal al navetistului. Ridica degetele pe rând. Nimic. N-a oprit nicio mașină. S-a reîntors în gară să nu piardă trenul care mai avea câteva ore bune până să ajungă.

Dolescu era nemulțumit total. De ce? Răspunsul este evident pervers. Cum să te satisfaci exclusiv cu propria beatitudine? Aia trebuie să fie împărtășită și de ceilalți, indiferent de statut, poziție socială, virtute, axiome valorice, bujori presați ori ghiocei ofiliți de căldură.

Și-a uitat iubirea într-o gară. Unii își abandonează fără voie copiii, alții neamurile sau cunoștințele, numai lui i s-a întâmplat să-și piardă jumătatea lipsă din mărul întreg, cel predeterminat sau predestinat. Dolescu adoptă o postură de om înfrânt și îngrijorat, și-a pus mâna stângă sau dreaptă pe tâmplă, depinde de unde-l zăreai ca punct de referință, și regreta cu amărăciune că a plecat de pe peron indiferent, fără iubire, așa hăbăuc și îndrăgostit dar cu senilătate. Ăsta era motivul universal al fricii extinse mai mult decât poate să cuprindă universul. Cum Dumnezeu! Să-ți uiți iubirea, femeia îndrăgită, ființa desăvârșită, persoana sărutată total indiferent de timp în gară? Și ce își reproșa în mod impardonabil era faptul că nici măcar fizionomia nu și-o mai amintea. A ei, desigur, doar nu a lui, ar fi culmea. Avea noroc că s-au inventat oglinzile și când uita cum arată fugea rapid într-o toaletă, în oricare să se observe mai bine și să-și reamintească de sine.

– Hmmm, hmmm își dregea glasul de frig, ori un guturai îl încerca și-și continua tremurul intern cu seninătate în noaptea deplină. Începuse să fulguie.

Și-a uitat cântecul, reverențele multiple, anotimpul în gară. Păi, asta-i viață de poet responsabil cum era Dolescu? Decât așa, astfel, mai bine o dă naibii de versificație și să revină la mundaneitate, finanțe manipulatorii. La viața reală, însă o temere profundă pusese stăpânire peste imagina personală reflectată, dacă și în acele circumstanțe își va uita iubirea în gară, pe peronul rece, printre călătorii grăbiți, oamenii fără adăpost zgribuliți, polițaii indiferenți față de atracțiile cuplurilor din lume…

Ațipise în picioare pentru câteva momente de oboseală. Și-a uitat într-o gară iubirea și nu-și mai aducea aminte nici măcar în ce gară, loc, stație, oraș, țară, etc… Asta era! Era uituc. N-avea deloc memoria numelor proprii. Dispăreau instant. Era o boală de care nu se tratase și uneori devenea disperat din această cauză și-i privea pe oameni cu încredere și speranță. Dorea nespus să fie întrebat de cine știe ce persoană:

– Asta-i iubirea ta? Ai pierdut-o cumva?

Și el să le răspundă, da, nu, stai să văd…

Cum arăta iubirea lui? Păi, aici nu era sigur, sigur, Dolescu era bărbat doar și orice femeie devenea iubire potențială pe care s-o uiți sau nu într-o gară. În realitate iubirea lui nu era creață, șatenă, cârlionțată bestial și senzuală, nu avea voie să se atașeze de persoane exotice, așa i s-a spus, atunci persoana pe care o venera era firească, normală, blondă, brunetă, roșcată, albinoasă, oricum, conta c-o venerează cu toată ființa de care era în stare în calitatea lui de poet ratat. No, așa, s-a dat de gol Dolescu că se îndrăgostise de o persoană care era într-o gară, o femeie desigur, doar era creștin, nu altecele.

Și gara reprezintă un obiect de studiu intens. Nu în orice loc din care trenurile decolează cu o viteză mai mare sau mai mică, depinzând de gradul de stabilitate al liniilor și de civilitate al hoților care le montează, deci, nu în orice garaj feroviar întâlnești persoane identice de care să te-ndrăgostești perpetuu. Ce este un continuu spațiu-timp? Nimic în comparație cu un continuu naiv-îndrăgostit. Dolescu era prezent în ambele. Îi părea cu adevărat rău de locuire. Cum să o uiți acolo, tocmai în acele spații supuse traficului, transfigurărilor, mutabilității, deplasărilor. Hai că-i rău, cum să fie bine?

Dar să-ți lași iubita cu buzele nesiliconate umflate într-o gară mediocră, pustie sau aglomerată este penibil și mai puțin firesc. Ce-o fi gândit? Că n-o iubește? Cum să nu? Dolescu era topit după femeia gării. Nu lucrătoarea de serviciu, nu a instituției, se referea la cea pierdută. Mama potențială a copiilor nenăscuți. Mai degrabă i-ar fi neglijat pe ei. Nu pe ea. Adevărata prințesă neîntrebată: rămâi ori vii cu mine? Ignorarea mopsului ori a altor ustensile preigienice. Îi ducea dorul.

Îmbrățișare. Este o utopie, o chestie neserioasă și egoistă, o absurditate dacă-i afirmată la singular. Cum adică? Îmbrățișez? Nu este posibil decât dacă se acceptă iubirea și bunătatea unilaterală, redusă, sinceritatea. Ultimele nu-s absurdități, desigur. Îmbrățișez? Pe cine? Prieten, cunoștință și ignor elementul surpriză! Care? Cel la care ești supus în momentul în care te trezești că ești lovit pe la spate. Așa mișelește. Că doar nu era un dușman, doar un retard nedeclarat și din față nu are curajul. Mai bine inamic. Dar cum să îmbrățișezi inamicul? La singular este paradoxal. Am spus. Ar însemna că îi recunoști superioritatea. Nici vorbă! Îmbrățișări. Plural reprezintă conjugarea amiabilă și onestă. O rătăcise fiindu-i aproape și simțea nevoia să o îmbrățișeze fără să aștepte neapărat reciprocitate, ar risca orice. Iubirea presupune risc, fără niciun alt atribut. Și îmbrățișări plurale, restul se reduce la disperare, dezamăgire, depresii, dezavuări. Nu îmbrățișând-o, ci doar îmbrățișându-se!

– Alo?

– Da. Dispeceratul central. Bușteni, 0… 4343… ceva de genul ăsta auzise la capăt.

– Da!

Telefon pentru uzul intern. Este strict interzisă folosirea lui în alte scopuri!

Ridicase receptorul cercetând împrejurările. Era singur. Nimeni nu mai era pe-acolo, nici măcar trenuri care să oprească. Prinsese curajul anonimității. Spărsese geamul gândind că încercarea moarte n-are. Și după ezitări multiple așteptase să primească legătura. Dolescu a ajuns să mintă cu nerușinare. Iubirea te face să minți cel mai acid. Altfel nu este iubire, orice obstacol este de depășit, prin orice mijloace. Și ce scop este mai înalt decât iubirea? Niciunul.

– Vă rog legătura cu stația SB. Spuse cu o tonalitate gravă, locul unde își uitase jumătatea plină a mărului, pahar, pat, sentimente.

– SB … 0…4221? întrebă iritată centralista. Doar nu cunoștea indicativele gărilor din țară.

– Da. Nu știți nici măcar atâta lucru? reîntoarse întrebarea și mai acid, vrând să pară indiferent.

– Țrrrr, țrrrrr… nimic. Țrrrr… țrrrrrr…. nimic.

– mda… într-un final i s-a răspuns.

A turuit povestea după ce a dat Bună seara și a exagerat funcția pe care o deține. Una nesemnificativă pentru un impegat sau ce-o fi fost celălalt. Măcar să-și dea seama că este un intelectual. Îi povestea întâmplarea zilei de ieri, desigur, doar nu a vieții. Îl ruga pe interlocutor să verifice dacă nu există o persoană pe peron ori în sala de așteptare cu numele respectiv. Se tot justifica, implora, mai că-i dădeau lacrimile. Era bucuros că-i ascultat și nu i s-a închis în nas telefonul cum bănuia că o să pățească. Vorbise mult. Legătura era menținută. Realiza că zgomotul de fond cu mici paraziți nu se schimbase între timp. Când termină povestea răsuflă ușurat.

– Alo. M-ați auzit? Vă rog s-o căutați! Alo…

Celălalt sforăia. Respirația regulată, gravă, rară, neoscilantă era bine percepută. Stătu în cumpănă. Cum să-l trezească? Ezită un timp apoi înjură. Strigă. Șuieră ca trenul. Nu era nimeni în jur să îl disprețuiască. Nimic. Dormea adânc. O striga pe nume, pe ea, iubita uitată în gară. Poate-l auzea. Nicivorbă. Oamenii nu-s interesați să-i ajute pe ceilalți, mai ales când iubesc. I se părea clar. Nu a închis. Asculta cum respiră un funcționar și aștepta să se trezească. Degeaba.

Și-a uitat iubita într-o gară și este destul. Cum să se mai suprapună cu iubita misterioasă din cauza gării populate? Dădea din cap în semn că nu. Nu fusese bine ceea ce făcuse. Prea mulți oameni încurcă sentimental. De unde să alegi când ai de unde, ori invers, te mulțumești cu ceea ce găsești. De ce a urcat în tren fără ea? Chiar că nu-și mai amintea. A fost reală sau nu? Asta era întrebarea crucială. Restu-s povești sau poeme.

Pe Regis îl găsiți întreg aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

 



Citiţi şi

Era perfectă, indiferent de parfum

Nu există finaluri fericite

Fotografia și citatul zilei – Maria Montessori

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
514 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro