Cum s-a inventat heterosexualitatea

Catchy

19 March 2017

În urmă cu 100 de ani, oamenii aveau o cu totul altă idee despre heterosexualitate şi este important să înţelegem asta ca să ne putem explica identiţăţile sexuale fluide de azi, este de părere Brandon Ambrosino, de formaţie teolog, într-un articol publicat recent.

În 1901, în dicţionarul „Dorland’s Medical Dictionary”, heterosexualitatea era definită ca „apetit anormal sau pervers pentru sexul opus”. Şi în dicţionarul Merriam Webster’s Dictionary din 1923, definiţia este asemănătaoare. De abia în 1934, heterosexualitatea este definită precum în prezent: „manifestarea sexuală a pasiunii pentru sexul opus; sexualitate normală”.

Acum câţiva ani, a circulat un clip în care un reporter întreba pe stradă oamenii dacă te naşti sau nu cu orientarea sexuală pe care o ai. Răspunsurile diverse au gravitat în jurul ideii că ar fi o combinaţie între faptul că te naşti aşa şi alegere. Următoarea întrebare – decisivă – era în legătură cu momentul în care intervievaţii „şi-au ales” propria orientare sexuală. Evident că la această întrebare aproape nimeni nu a ştiut să răspundă, înţelegând că răspunsurile lor la întrebarea anterioară erau rodul prejudecăţilor. Aşadar, ne-am născut cu actualele orientări sexuale. Astfel, din acest mic experiment social reieşea cum că nu ar fi nevoie de vreo explicaţie pentru homosexualitate sau pentru heteroxesualitate, fiind văzute ca un „dat” pur şi simplu. În plus, din educaţie lipsesc, de fapt, explicaţii, din motive inclusiv religioase, dar şi din cauza faptului că heterosexualitatea pare atât de… firească, naturală şi nu are niciun sens să ne punem întrebări în legătură cu ceva ce, pur şi simplu, este dintodeauna acolo. Însă, în realitate, nu este deloc aşa.

Este adevărat că, în primul rând, te gândeşti la reproducere: dacă sexele opuse nu s-ar fi întâlnit, atunci omenirea nu ar mai fi existat. Însă asta ar însemna să presupunem că heteroxesualitatea este totuna cu procrearea. Ceea ce nu este.

Dacă „sexul nu are istorie” – pentru că este „parte din funcţionarea organismului nostru” (David Halperin, de la Universitatea din Michigan), în schimb, sexualitatea – ca produs cultural – are. Cu alte cuvinte, în timp ce sexul apare la majoritatea speciilor, denumirea şi categorisirea actelor sexuale şi a celor care le practică este un fenomen istoric şi poate fi studiat ca atare.

Instinctul sexual a existat dintotdeauna – sex, însă, la un moment dat, oamenirea i-a ataşat semnificaţii – sexualitate. Aşadar, heterosexualitatea de-abia acum intră în scenă.

„Înainte de 1868, nu existau heterosexuali” e de părere Hanne Blank. Şi nici homosexuali. Omenirii încă nu-i venise ideea că oamenii s-ar fi putut „deosebi unii de ceilalţi prin tipul de dragoste sau de dorinţe sexuale pe care le experimentează”. Comportamentele sexuale erau identificate şi catalogate, ades interzise, încă accentul cădea pe actul în sine, nu pe participanţi.

cuplu

Aşadar, ce s-a schimbat? Limbajul!

La sfârşitul anilor 1860, jurnalistul ungur Karl Maria Kertbeny a inventat patru termeni pentru a descrie experienţele sexuale: heterosexualitate, homosexualitate, monosexualitate (cu referinţă la masturbare) şi heterogenitate (cu referinţă la bestialitate), aceşti doi ultimi termeni nemaifiind folosiţi cu denumirea dată de Kertbeny.

În timp ce „normalitatea” era situată în generosul context al procreării, înainte de apariţia categoriilor hetero/homo, exista un criteriu diferit de împărţire – procreativ şi nonprocreativ, astfel că erau condamnate actele homosexuale sau mastrurbarea (inlcusiv în Biblie) din perspectiva risipirii spermei. Însă originea acestei idei nu este creştină (deşi biserica pune mare accent pe ea), ci este împrumutată din Stoicism. Stoicii puneau accent pe atingerea păcii şi echilibrului interior, astfel că fiecare trebuie să se ferească a fi prea îngăduitor cu sine (şi aici sunt incluse şi excesele sexuale). Astfel a apărut ideea că sexul este moral numai dacă urmăreşte procrearea. Primii creştini au preluat această etică conjugală-reproducătoare, aşa că pe vremea lui Augustine, deja numai sexul în vederea procreării era acceptat ca fiind „sex normal”.

Krafft-Ebing face un pas în plus şi, acceptând această etică a reproducerii, afirmă că „în dragostea sexuală în scopul real al instinctului de propagare a speciei nu intră conştiinţa”.

Cu alte cuvinte, instinctul sexual este strâns legat de procreare, chiar dacă participanţii nu sunt mereu conştienţi de asta. Plasând partea de procearea într-o zonă a subconştientului, Jonathan Ned Katz, în The Invention of Heterosexuality e de părere că Krafft-Ebing a creat astfel un spaţiu obscur, prielnic înfloririi unei noi norme a plăcerii.

Această mişcare de trecere de la instinctul de procreare la dorinţa erotică este crucială pentru noţiunile moderne ale sexualităţii.

Ideile şi conceptele sunt produse ale vremurilor. Astfel, conform lui Blank, invenţia heterosexualităţii corespunde cu ridicarea clasei de mijloc şi explozia demografică a marilor oraşe în jurul anului 1900 unde excesele sexuale şi abaterile sexuale erau mult mai greu de controlat faţă de comunităţile mici unde, practic, toată lumea ştie ce face toată lumea şi unde e greu de ţinut un secret. Această clasă de mijloc aflată în ascensiune dorea să se deosebească de decandenţa arisocratică, pe de o parte şi de ororile sexuale ale oraşului, pe de alta. Iar pentru asta era nevoie de „sisteme universal valabile de management social care să poate fi aplicate la scară largă”. În trecut, acestea s-au bazat pe religie, însă „noul stat laic cere o justificare laică pentru legile sale” e de părere Blank.

Astfel, deviaţia de la normalitate (hetero) nu mai poate fi văzută doar ca un păcat, ci ca o degenerare morală – una dintre cele mai rele etichete pe care le putea primi cineva. Astfel, conform lui Blank, degenerarea sexuală a devenit etalon în aprecierea unei persoane. Practic, devierea de la sexul care procrează este o ameninţare pentru perpetuarea speciei umane. Iar experţii credeau că aceste comportamente deviante pot fi „inversate” în stagiile iniţiale.

Deşi munca lui Krafft-Ebing era oarecum cunoscută, Freud a fost acela care a oferit publicului instrumente „ştiinţifice” pentru a înţelege sexualitatea. Deşi este imposibil să-i fie suprinsă munca în câteva fraze, poate cea mai importantă teorie a sa este teoria psihosexuală a dezvoltării conform căreia copiii îşi dezvoltă sexualitatea printr-un complex psihologic „dans” parental.

Astfel, conform lui Freud, heterosexualii nu s-au născut aşa, ci au fost formaţi astfel. O teorie care, în ciuda detaliilor sale, a fost acceptată de o societate dornicăde standardizare a fiecărui aspect al vieţii. Mai târziu, în 1948, studiul lui Alfred Kinsey „Sexual Behavior in the Human Male” (Comportamentele sexuale ale bărbaţilor) a revelat o nouă concluzie şi anume că un mare număr de bărbaţi (dacă nu majoritatea) au avut experienţe homosexuale undeva între adolescenţă şi maturitate. Astfel, încă o dată, deşi fără a face clar deosebirea între cele două categorii, devine clar că aceasta există.

Mai târziu, în 1984, Wendell Ricketts în studiul său „Biological Research on Homosexuality” (cercetare bilogică asupra homosexualităţii) afirmă: „Nimeni nu ştie exact de ce heterosexualii şi homosexualii trebuie să fie diferiţi”. Iar cel mai bun răspuns este o tautologie: „heterosexualii şi homosexualii sunt consideraţi diferiţi pentru că pot fi împărţiţi în două grupuri pe baza credinței că ei chiar pot fi împărţiţi în două grupuri”.

Deşi pare că deosebirea dintre hetero şi homo este eternă – un fapt de necontestat – de fapt, este o invenţie recentă de limbaj a omenirii pentru a putea vorbi despre ce reprezintă pentru noi sexul. Aşadar, dacă heterosexualitatea nu a existat în trecut, la fel de bine poate să nu mai existe nici în viitor.

Cercetarea recentă nu mai este de acord cu argumentele de genul „aşa ne-am născut”, deşi încă nu se cunoaşte cauza homosexualităţii. Ambrosino e de părere că dorinţele sexuale, precum toate dorinţele noastre, se schimbă de-a lungul vieţii şi astfel ne sugerează noi identităţi. Iar dacă asta ar fi adevărat, înseamnă că preferinţele sexuale ar putea fi cultivate (ceea ce ar putea explica şi „fluiditatea” sexuală).

Odată, heterosexualitatea era necesară pentru că oamenii moderni aveau nevoie să se definească şi să-şi apere statutul şi dreptul de a fi cine sunt. În prezent, această etichetă pare să limiteze nenumăratele feluri în care oamenii îşi înţeleg dorinţele, dragostea şi temerile. Poate de aceea, un sondaj recent realizat în Marea Britanie a scos la iveală că mai puţin de jumătate dintre tinerii cu vârste între 18 şi 24 de ani s-au identificat ca fiind „100% heterosexuali”. Asta nu înseamnă că majoritatea sunt bisexuali sau homosexuali, ci că nu mai au aceeaşi nevoie de cuvântul „heterosexual” precum înaintaşii lor din secolul XX.

Dezbaterile despre orientările sexuale tind să se bazeze pe o accepţiune eronată a conceptului de „natural”. Pentru că relaţiile dintre sexele opuse duc la propagarea speciilor, le-am acordat un statut moral special. Însă „natura” nu ne dezvăluie obligaţiile noastre morale, ci acestea cad în responsabilitatea noastră.

Așadar, să sărim de la observarea naturii la a prescrie cum ea ar trebui să fie, conform filozofului David Hume, este o greşeală de logică.

Deci, de ce să judecăm ce este natural şi etic într-o fiinţă umană în conformitate cu natura sa animalică? Multe dintre valorile noastre nu au legătură cu natura (arta, medicina etc). Pe de altă parte, oamenii urăsc alte multe lucruri „naturale”, precum bolile şi moartea. Astfel, dacă noi considerăm anumite fenomene naturale etice şi altele ca nefiind etice, asta înseamnă că minţile noastre vor să hotărască ce este natural.

În prezent, datorită tehnologiilor de procreare asistată (precum fertilizarea în vitro şi nu numai), înmulţirea speciei nu mai este exclusiv posibilă printr-un act sexual heterosexual. Şi din punct de vedere social, heterosexualitatea pierde teren prin dezvăluirea vieţii depravate heterosexuale a persoanelor publice, vieţi documentate prin fotografii şi înregstrări audio şi video. Cultura populară e plină acum de relaţii şi căsătorii heterosexuale disfuncţionale.

În concluzie, femeile şi bărbaţii vor continua, desigur să facă sex între ei, însă ca identitate şi ca marker social, heterosexualitatea este pe cale de dispariţie.

Citiţi şi

N-am făcut sex

Problemele din dormitorul românilor

Sex în trei pe malul Mureşului

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
440 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro